Sa credem oare ce scrie la Romani 8:28, ca “toate lucrurile lucreazã împreunã spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, si anume, spre binele celor ce sunt chemati dupã planul Sãu” ?! Au dreptate crestinii cand spun ca Dumnezeu stapaneste lumea?! Nu cumva are dreptate Karl Marx spunand ca “religia este opiu pentru popor”, adica un drog care-i face pe oameni doar sa mai uite pe moment de necazuri, si sa intretina iluzia ca-ntr-o zi vor avea parte de-o existenta mai buna in cer?!
Ce-i indreptateste pe crestini sa creada ca pentru ei totul o sa se sfarseasca cu bine?! Oare chiar este Dumnezeu stapan peste toate lucrurile?! Este El in stare sa infaptuiasca tot ceea ce a promis?

Biblia il prezinta pe Dumnezeu ca pe un Suveran care stapaneste cu autoritate deplina peste toate lucrurile.
“Domnul Si-a asezat scaunul de domnie în ceruri, si domnia Lui stãpâneste peste tot”, scrie la Psalmul 103:19, iar in Psalm 135:5-6, autorul declara
“Stiu cã Domnul este mare, si cã Domnul nostru este mai presus de toti dumnezeii.
Domnul face tot ce vrea în ceruri si pe pãmânt, în mãri si în toate adâncurile.”
- Ne mangaie insa cu ceva pe noi atotputernicia Sa?! - Bineinteles ca da, fiindca El isi exercita suveranitatea pentru a ne mantui, pentru a ne asista in toate problemele existentei…, si a ne binecuvanta vesnic.
“Binecuvântat sã fie Dumnezeu, Tatãl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântãri”, ni se spune la Efeseni 1:3. Dumnezeu ne-a randuit sa fim ai Lui:
“Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca sã fim sfinti si fãrã prihanã înaintea Lui, dupãce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte sã fim înfiati prin Isus Hristos, dupã buna plãcere a voiei Sale” (Efeseni 1:4-5)
Ba mai mult, “În El am fost fãcuti si mostenitori, fiind rânduiti mai dinainte, dupã hotãrârea Aceluia, care face toate dupã sfatul voiei Sale” (Efeseni 1:11)

Pentru ca Dumnezeu este Suveran, El nu da socoteala nimanui si nimeni nu poate sa-L intrebe de ce face ceea ce face. Totodata, El nu are nevoie de asistenta din partea nimanui, si actioneaza independent de orice alt lucru, pe cata vreme deciziile si actiunile noastre sunt conditionate de circumstantele si factorii fara numar care le influenteaza.
Oamenii vorbesc de natiuni suverane, de indivizi care actioneaza suveran, dar nu aceasta-i realitatea. Libertatea noastra este foarte relativa, pentru ca suntem limitati de trup si minte, de timp si spatiu, de legile fizice ale lumii in care traim, etc.
Iata ce spune profetul Isaia la cap. 46:10, despre Domnul:
“Eu am vestit de la început ce are sã se întâmple si cu mult înainte ce nu este încã împlinit. Eu zic: „Hotãrârile Mele vor rãmâne în picioare, si Îmi voi aduce la îndeplinire toatã voia Mea.”

Unii oameni spun ca daca Dumnezeu hotareste si controleaza toate lucrurile, inseamna ca El e raspunzator si de existenta raului si a suferintei.
Este adevarat ca Dumnezeu a creat toate lucrurile, numai ca pe unele le-a creat in mod DIRECT, iar pe altele INDIRECT, prin agentii morali pe care i-a adus aprioric in fiinta. Dumnezeu nu a creat in mod direct raul si suferinta, dar a permis aparitia lor.
Trebuie sa facem distinctie intre VOIA DECRETIVA a lui Dumnezeu, prin care a stabilit ce sa apara in mod direct…, si VOIA PERMISIVA a Sa, care se refera la actiunile si rezultatele pe care El le-a ingaduit sa apara, ca produs al deciziilor morale ale fapturilor Sale.
De ex. daca Dumnezeu a permis subiectului uman, inteligent si LIBER, sa infaptuiasca raul, nu inseamna ca El a generat sau aprobat raul…, or ca raul este legitim.
Dumnezeu, in suveranitatea lui, poate sa permita aparitia raului fara a-l opri, desi are si puterea si acest drept. Tot Dumnezeu poate sa intoarca raul spre binele nostru, in multiple feluri…!
Dumnezeu nu este autorul raului si al suferintei, dar le-a permis in mod constient, le controleaza si le incorporeaza in lucrarea Lui.
Lucrul acesta trebuie sa-l inteleaga crestinii, ca Dumnezeu foloseste chiar si evenimentele neplacute pentru a ne binecuvanta atat in viata aceasta cat si in vesnicie.
Raul si suferinta, desi produc ’distonante’…, sub bagheta Dirijorului Suprem, pot contribui la rezolvarea pe un plan superior a intregei ’simfonii’.

Daca Dumnezeu ar scapa controlului Sau un singur amanunt din toata creatiunea, atunci El n-ar mai fi Suveran. Cum insa isi va putea El duce la bun sfarsit toate planurile Sale, toata voia Sa, daca are de-a aface cu oamenii, fiinte inzestrate cu inteligenta si libertate de actiune? Este compatibila vointa omului cu suveranitatea lui Dumnezeu?!?
Noi am ales sa mergem intr-o directie care a adus raul si suferinta in lume. Dumnezeu nu le opreste, pentru ca altfel noi am inceta a mai fi oameni. Deciziile noastre ar fi fara valoare, fara logica, daca ar fi suprimate consecintele lor, iar noi n-am invata niciodata nimic. Daca Dumnezeu ar opri efectele negative ale actiunilor noastre, ne-ar lipsi atunci de experiente care sa ne produca entuziasm, care sa ne dea simtamantul c-am riscat, c-am trecut cu bine prin situatii demne de-a fi urmarite in ciuda suferintei si a privatiunilor ce le implica.
Se zice ca exista o contradictie ireconciliabila intre cine decide viitorul nostru: noi, ca oameni liberi…, sau Dumnezeu ca Suveran.
Daca omul este liber, si poate decide in mod real, unde mai este garantia ca Dumnezeu va sfarsi tot planul Sau cu bine?
Daca omul este ingradit, unde mai este atunci responsabilitatea noastra?!, ce sens mai au deciziile noastre, daca nu se pun in aplicare, daca nu-s reale?!

Aparent, xista doua idei, doua postulate contradictorii care se confrunta: suveranitatea divina si libertatea omului. Cum poate omul sa fie liber, daca Dumnezeu este Suveran, si controleaza toate lucrurile?! Pe de alta parte, daca El controleaza totul, omul nu mai este responsabil de rau si suferinta, ci Dumnezeu!
O lume insa in care Dumnezeu ar fi sa nu controleze totul ar fi o lume inspaimantatoare, fara garantia ca totul se va sfarsi cu bine – o lume fara nadejde.
Adevarul este ca NU POT EXISTA DOUA FIINTE SUVERANE SI INDEPENDENTE IN ACELASI TIMP! Multi crestini fac gresala si afirma independenta omului, din dorinta de-a proteja demnitatea omului, din dorinta de-a mentine motivatia responsabilitatii sale, dar, in felul acesta ei denatureaza invatatura care afirma suveranitatea lui Dumnezeu.
- Omul este liber, sau se afla sub un determinism? Nu cumva suntem programati de AND (influenta ereditara). Suntem cumva sclavii mediului si a influentelor acestuia? Ceva din zestrea ereditara ne poate determina deciziile? Putem lua hotarari care sa elimine determinismul biologic si social? Suntem responsabili de actiunile noastre sau de preferintele pe care le avem?

Suveranitatea lui Dumnezeu si libertatea omului nu s-ar respinge reciproc decat daca amandoua ar fi absolute.
Ca ne aflam sub un determinism, aceasta nu ne impiedica sa luam decizii, si sa ne bucuram sau sa suferim de hotararile respective…!
De ex. un baiat de varsta casatoriei nu e liber in mod absolut in privinta deciziei cu cine sa se insoare fiindca este limitat de numarul de fete pe care poate sa le intalneasca si din care sa poata apoi alege (din cauza timpului, a bugetului, a energiei, etc.), dar n-am vazut pe niciunul disperat pentru ca n-a putut sa le vada pe toate cele disponibile (adica sute de milioane de fete care s-ar afla la varsta casatoriei in perioada cautarii lui).
Daca tanarul se casatoreste din dragoste, el este multumit cu alegerea sa, in ciuda faptului ca are posibilitati limitate, nu-i asa?!
- Este el liber sa aleaga ce vrea? - Si da, si nu! Desi are libertate limitata, el este responsabil de decizia pe care o ia cand isi exercitata libertatea de-a alege.

Omul are libertate deplina in a-si alege stapanul, si, in functie de ce hotarare ia, deciziile ce vor urma in viata sa vor fi puternic marcate.
Biblia pune problema astfel: vrei sa fi ‘rob al pacatului’, si sa te nenorocesti, sau vrei sa devi ‘rob al neprihanirii’, si sa te bucuri, prin Domnul, de viata vesnica si desfatare eterna?
La Romani 6:16-18, apostolul Pavel spune asa:
“Nu stiti cã, dacã vã dati robi cuiva, ca sã-l ascultati, sunteti robii aceluia de care ascultati, fie cã este vorba de pãcat, care duce la moarte, fie cã este vorba de ascultare, care duce la neprihãnire?
Dar multumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru cã, dupã ce ati fost robi ai pãcatului, ati ascultat acum din inimã de dreptarul învãtãturii pe care ati primit-o. Si prin chiar faptul cã ati fost izbãviti de sub pãcat, v-ati fãcut robi ai neprihãnirii.”
Cei credinciosi, au fost robi ai pacatului dar au ascultat de invatatura sanatoasa data de Dumnezeu, si au devenit robi ai neprihanirii, copii ai lui Dumnezeu. Acestea sunt cele doua stari pe care le poate avea fiecare om in existenta lui terestra!
Textul continua astfel (v.19-22):
“Vorbesc omeneste, din pricina neputintei firii voastre pãmântesti: dupãcum odinioarã v-ati fãcut mãdularele voastre roabe ale necurãtiei si fãrãdelegii, asa cã sãvârseati fãrãdelegea, tot asa, acum trebuie sã vã faceti mãdularele voastre roabe ale neprihãnirii, ca sã ajungeti la sfintirea voastrã! Cãci, atunci când erati robi ai pãcatului, erati slo-bozi fatã de neprihãnire. Si ce roade aduceati atunci? Roade, de care acum vã este rusine, pentru cã sfârsitul acestor lucruri este moartea. Dar acum, odatã ce ati fost izbãviti de pãcat si v-ati fãcut robi ai lui Dumnezeu, aveti ca rod sfintirea, iar ca sfârsit: viata vesnicã.”
Avem libertatea deci de-a alege sa fim ai Domnului, sau sa ramanem robi ai pacatului. Daca vointa noastra nu este supusa voii lui Dumnezeu, ea va fi supusa pacatului si distrugerii.
Nici un om nu-i neutru, liber, independent…, cum isi inchipuie unii! Cei ce au vointa supusa pacatului sunt obligati sa umble dupa dorintele pacatoase pe care le constata in madularele lor.

Adam si Eva au fost plasati intr-un mediu paradisiac, perfect, iar Dumnezeu le-a spus ce sa faca si ce sa nu faca, aratandu-le astfel ca ei sunt sub autoritatea Lui. Lor li s-a oferit posibilitatea de a-si insusi sau de a refuza libertatea de-a fi OAMENI, dar au ales s-o refuze. Au refuzat sa se bucure de toata creatia lui Dumnezeu, de intregul Univers pe care urmau sa-l administreze. Alegand impotriva sfatului lui Dumnezeu, oamenii au imbratisat moar-tea, aceasta ramanand singura alternativa. De atunci, descendentii lui Adam nu mai sunt liberi decat intr-un sens: sa se mentina in starea in care s-au trezit, in pacat si moar-te, sau sa devina robi ai lui Dumnezeu si sa revina in libertate.
Dumnezeu ne declara ca libertatea, viata si bucuria le avem prin El. “Plata pacatului este moar-tea”, spune Scriptura, “dar darul fãrã platã al lui Dumnezeu este viata vesnicã în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 6:23).
Domnul Isus Hristos ne subliniaza imperios aceasta necesitate: “Veti cunoaste adevãrul, si adevãrul vã va face slo-bozi.” (Ioan 8:32)
- Care este adevarul pe care trebuie sa-l cunoasca oamenii? - Chiar El este Adevarul, Calea si Viata. Noi traim cu multe iluzii, amagindu-ne ca cunoastem ce e bine si ce e rau. Dumnezeu cunoaste cu adevarat acestea, si de aceea ne cere sa ne incredem in El si sa acceptam planurile Lui. Unii oameni traiesc cu iluzia ca-s liberi si fac ce vor. In realitate, nimeni nu-i independent. Cine se crede stapan pe situatii, pe soarta sa, cine crede ca stie el ce-i bine si ce-i rau si ca poate lua decizii intelepte doar prin el insusi, acela alege de fapt sa ramana in moar-te si sclavie, finalizand prin nefericire vesnica.

Noi nu suntem predestinati, ci avem libertatea de a alege, asa ca suntem responsabili pentru deciziile noastre. In aceasta consta demnitatea si nobilitatea omului, trasaturi ce le putem manifesta alegandu-L pe Domnul Isus Hristos.
Amenintarea libertatii si a fericirii noastre nu vine din partea suveranitatii Domnului, ci din partea pacatului si a dorintei de-a actiona independent de Dumnezeu. Cand Adam a hotarat ca face ce vrea el si-a pierdut de fapt libertatea. A face ce vrem, inseamna scla-vie…

Noi am fost creati dupa chipul si asemanarea Domnului. Voia Lui este sa restaureze pe fiecare credincios asemenea chipului Fiului Sau. Conformarea deci fata de dorinta si voia Lui ne confera libertatea reala. In felul acesta actionam si devenim in concordanta cu scopul pentru care am fost creati.
Domnul Isus a fost cu adevarat liber, n-a fost robit de nici un lucru, si a avut puterea de-a fi mereu deasupra problemelor dificile si stresante; El n-a trait cu frustrare, asa cum traim noi, si a putut sa trateze cu gratie fiecare situatie…
- Care a fost secretul acestei trairi superioare?! - La Ioan 8:29 ne lamurim imediat:
“Cel ce M-a trimis, este cu Mine; Tatãl nu M-a lãsat singur, pentru cã totdeauna fac ce-i este plãcut.”

Libertatea umana se interfereaza cu planul lui Dumnezeu in doua feluri: ori alegem sa ne supunem voii Lui, si El isi implineste planul Lui fericitor cu noi, ori alegem sa ne opunem, sa respingem stapanirea Lui, avand ca rezultat moar-tea, disolutia a tot ce este uman in noi. Cine se confrunta cu Dumnezeu, pierde, fiindca el renunta astfel la libertatea pe care Dumnezeu i-a oferit-o in Domnul Isus Hristos.

- Este Dumnezeu Suveran?! - Da este, este absolut!
- Este omul liber?! - Este, dar intr-un mod limitat. Aceasta nu-l scuteste pe om sa se bucure sau sa sufere de alegerile pe care le face, si nici nu-l impiedica sa vada realizat planul lui Dumnezeu cu privire la viata sa, atunci cand el isi supune vointa si libertatea fata de Dumnezeu.

Fie ca Dumnezeu sa ne binecuvinteze pe toti cu lucrurile fericitoare pe care le gasim in Domnul Isus Hristos: viata, libertatea adevarata, fericirea, nemurirea!

Hula împotriva Duhului Sfânt nu consta in caracterizarea gresita a lucrarilor sau manifestarilor Duhului Sfânt sau in criticarea celor ce sunt sub controlul Sau, sub calauzirea Sa. De ex. in ziua Cincizecimii (la Rusalii) unii dintre ascultatori au inceput sa-i batjocoreasca pe ucenicii plini de Duhul Sfânt, cum c-ar fi “plini de must”…, insa, la sfarsitul predicii sale, Petru le spune “pocaiti-va si credeti”, indemn ce s-a soldat cu intoarcerea la Dumnezeu a “trei mii de barbati”, oameni care au fost iertati.
E posibil ca cineva sa aiba o intelegere gresita a lucrarii Duhului Sfânt, si totusi sa nu fie vinovat de acest pacat…!
Sunt si situatii cand anumite persoane, voit sau nu, speculeaza…, pretinzand ca nimeni sa nu le analizeze activitatea si manifestarile lor, pe motiv ca ei sunt convinsi ca actioneaza sub directa calauzire a Duhului Sfânt. Au unii manifestari bizare, pe care le pun pe seama Duhului Sfânt…! Ei vor sa-mpiedice critica altora, amenintandu-i ca pot sa intre sub incidenta hulei împotriva Duhului Sfânt…
Noi, ca credinciosi, suntem chemati sa discernem lucrurile, pentru ca nu tot ceea ce se pretinde c-ar fi de la Duhul Sfânt este intradevar lucrarea Duhului lui Dumnezeu! Sa nu ne lasam intimidati de astfel de oameni, pentru ca nu “cercetarea duhurilor” (v. 1 John 4:1) este hula împotriva Duhului Sfânt!

Dumnezeu Tatal a planificat mantuirea noastra, Fiul a lucrat aceasta mantuire, platind cu jertfa Sa pentru noi si pentru pacatele noastre, iar Duhul Sfânt este Cel care ne transpune in viata mantuirea.
Duhul Sfânt ii convinge pe oameni ca sunt pacatosi, ii determina sa creada si sa se increada in Dumnezeu, sa cheme numele Domnului Isus Hristos. Duhul Sfânt regenereaza pe pacatos, si-i innoieste viata prin ‘nasterea din nou’, aplicand in viata lui mantuirea lucrata de Domnul Isus Hristos.

O caracteristica a hulei împotriva Duhului Sfânt este ca se infaptuieste deliberat si constient. In textul de la Matei, cap.12, dupa ce Domnul Isus alunga demonul din acel indracit, il si vindeca, iar multimea, impresionata se intreaba “Nu cumva este acesta Fiul lui David” (adica Hristosul), pentru ca era evident ca Domnul Isus lucra in puterea Duhului Sfânt – acolo era ‘degetul’ lui Dumnezeu. Imediat insa, carturarii si fariseii, din invidie si ura, au lansat ideea ca Isus “nu scoate dracii decât cu Beelzebul, domnul dracilor!”. Aici nu era vorba de neintelegere, de ignoranta sau necredinta, ci de impotrivire constienta fata de lucrarea Duhului lui Dumnezeu!

O alta caracteristica a hulei împotriva Duhului Sfânt este infaptuirea ei verbala, prin defaimare, vorbire de rau, batjocorire in vorbire. In acest context, Domnul Isus avertizeaza ca “oamenii vor da socotealã de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit” (Matei 12:36)

Sa trecem in revista ce spun teologii privind categoriile de oameni care pot infaptui hula împotriva Duhului Sfânt!
Unii spun ca numai contemporanii Domnului Isus au fost pasibili de acest pacat, pentru ca L-au vazut pe Fiul lui Dumnezeu, i-au auzit invataturile, i-au vazut lucrarile, etc., dar au negat provenienta lor, si L-au declarat ca indracit sau colaborator al Satanei…
Altii spun ca acest pacat este posibil a fi infaptuit de cei care s-au intors la Dumnezeu pentru o vreme…, apoi au cazut din credinta…, fapt pentru care nu mai pot fi adusi la pocainta, nu mai pot fi iertati…!
In o a treia opinie, acest pacat este vazut a fi efectuat numai de catre oameni necredinciosi, fiindca cine a fost mantuit, ramane copil al lui Dumnezeu pana la capat.
Sa privim in continuare, mai cu atentie, la aceste trei categorii!

Nu exista dubii in ce priveste originea lucrarilor Domnului Isus Hristos! Scriptura subliniaza ca “Isus, plin de Duhul Sfânt”, mergea din loc in loc, ii invata pe oameni cu putere, facea lucrari deosebite (minuni, vindecari…) etc. Totusi, carturarii si fariseii, din cauza pismei, desi erau constienti de sursa puterii si intelepciunei Lui, au atribuit lucrarile Sale Satanei. Domnul Isus le arata acestora cat de ilogic si vicios este argumentul lor, mentionand ca „orice împãrãtie desbinatã împotriva ei însãsi, este pustiitã, si orice cetate sau casã, desbinatã împotriva ei însãsi, nu poate dãinui” (Matei 12:25), deci, “Satana nu poate scoate afarã pe Satana”, fiindca n-are acest interes… “Dar dacã Eu scot afarã dracii cu Duhul lui Dumnezeu” (Matei 12:28), bagati de seama, ii atentioneaza Domnul Isus, “atunci Împãrãtia lui Dumnezeu a venit peste voi”.
Carturarii si fariseii n-au luat aminte la explicatiile Domnului, pentru ca ei nu din ratiune se impotriveau, ci din invidie, in mod deliberat! Si preotii cei mai de seama, tot din invidie, au refuzat sa-si plece fiinta in fata lui Isus chiar si dupa ce-au aflat ca Domnul a inviat! Si guvernatorul Pilat a remarcat ca preotii L-au dat la moarte pe Isus Hristos din pricina invidiei…!
In Talmud, evreii au mentionat ca da, Isus Hristos a inviat…, dar cu ajutorul lui Beelzebul !?! Aceasta este impotrivire fatisa, deliberata, impotriva Adevarului…

Este clar deci ca unii contemporani ai Domnului Isus au comis hula împotriva Duhului Sfânt, dar, a fost limitat acest pacat doar la contemporanii Domnului Isus?! Dac-ar fi asa, ce rost ar fi avut avertizarea de-a lungul secolelor privind acest pacat limitat doar la timpul cat a trait Isus pe pamant? Evangheliile au fost scrise dupa ce Isus Hristos S-a inaltat la cer…
Adevarul este ca acest pacat a putut fi infaptuit de oameni din orice generatie de-a lungul timpurilor!

In Luca, cap. 12 (text ‘paralel’ cu Matei, cap. 12) se regaseste aceasta tematica a hulei împotriva Duhului Sfânt, iar Domnul Isus explica cum se ajunge gradual, treptat, la comiterea acestui pacat…
Mai intai apare FATARNICIA:
“În vremea aceea, când se strânseserã noroadele cu miile, asa cã se cãlcau unii pe altii, Isus a început sã spunã ucenicilor Sãi: „Mai întâi de toate, pãziti-vã de aluatul Fariseilor, care este fãtãrnicia.” (Luca 12:1)
Fariseii excelau in fatarnicie, prin nepotrivirile intre ceea ce ziceau si ceea ce faceau ei.
Domnul Isus continua apoi:
“Vã spun vouã, prietenii Mei: Sã nu vã temeti de cei ce ucid trupul, si dupã aceea nu mai pot face nimic… Temeti-vã de Acela care, dupã ce a ucis, are puterea sã arunce în gheenã…” (Luca 12:4-5) Faza urmatoare este FRICA!
Oamenii care au frica, actioneaza din interes, si refuza sa-L marturiseasca pe Isus Hristos ca Domn si mantuitor.
“Eu vã spun: pe orisicine Mã va mãrturisi înaintea oamenilor, îl va mãrturisi si Fiul omului înaintea îngerilor lui Dumnezeu;
dar cine se va lepãda de Mine înaintea oamenilor, va fi lepãdat si el înaintea îngerilor lui Dumnezeu.” (Luca 12:8-9)
Sunt oameni care stiu cine este Domnul Isus, cunosc lucrarea Sa, mantuirea Sa, dar nu-L marturisesc public…, pentru ca se tem, si au un interes sa n-o faca.
De ex. Domnul isus ii intreaba pe carturari si farisei:
“Botezul lui Ioan venea din cer sau de la oameni?” (Luca 20:4) , la care acestia s-au temut de oameni a da un raspuns, spre a nu-si periclita pozitia lor, spre a fi adulati in continuare de adoratorii lor …
Cine o ia pe aceste trepte, adica pe fatarnicie, frica de marturisire a lucrarii Domnului, pus inainte mai ales interese personale, acela ajunge lesne la “lepadare” (Luca 12:9), la hulirea Duhului lui Dumnezeu.

Hula împotriva Duhului Sfânt este infaptuita nu de oamenii care n-au fost in contact cu Evanghelia si cu biserica ci de cei care au ajuns sa cunoasca adevarurile mantuitoare.
Unii teologi sustin ca aceasta hula este posibila numai in cazul credinciosilor, fiindca acestia au cunoscut lucrarea Duhului Sfânt, au fost mantuiti…, apoi s-au lepadat de Domnul si s-au intors la vechile lor apucaturi si obicee, pe cata vreme cei necredinciosi pot refuza o vreme sa creada in Isus Hristos, si pot batjocori pe Duhul Sfânt, dar, daca se pocaiesc ulterior, vor fi iertati.
Ca exemplu ne sunt dati apostatii din epistolele 2 Petru sau Iuda…

La 2 Petru, cap. 2 sunt prezentati niste oameni care au fost in contact cu Evanghelia, si totusi s-au indepartat. In versetul1 citim ca:
“În norod s-au ridicat si prooroci mincinosi, cum si între voi vor fi învãtãtori mincinosi, care vor strecura pe furis erezii nimicitoare, se vor lepãda de Stãpânul, care i-a rãscumpãrat…”
Vedeti, spun acei teologi, aici este vorba despre niste oameni care au fost mantuiti!
In versetul 15 aflam ca “dupã ce au pãrãsit calea cea dreaptã, au rãtãcit, si au urmat calea lui Balaam”, nu?!
Apoi in versetul 20, respectiv:
“Dacã, dupã ce au scãpat de întinãciunile lumii, prin cunoasterea Domnului si mântuitorului nostru Isus Hristos, se încurcã iarãsi si sunt biruiti de ele, starea lor de pe urmã se face mai rea decât cea dintâi”, lucrurile devin si mai clare, argumenteaza aceeasi teologi…
In acelasi fel, in Epistola lui Iuda, tot apostati, oameni care au fost in biserica, care au cunoscut adevarul, s-au indepartat si s-au lepadat de Domnul, si-au ajuns sa batjocoreasca harul lui Dumnezeu…

Hula împotriva Duhului Sfânt este mentionata si la Evrei 6:4:
“Cãci cei ce au fost luminati odatã, si au gustat darul ceresc, si s-au fãcut pãrtasi Duhului Sfânt, si au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu si puterile veacului viitor, si care totusi au cãzut, este cu neputintã sã fie înoiti iarãsi, si adusi la pocãintã, fiindcã ei rãstignesc din nou pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu, si-L dau sã fie batjocorit.” (Evrei 6:4-6)
Batjocura de care se spune, nu-i altceva decat hula… Iata niste oameni care “au fost luminati”, care “au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu”, care “s-au fãcut pãrtasi Duhului Sfânt”, au cazut si nu mai pot fi adusi “la pocãintã”!
Similar, aceeiasi oameni impotrivitori, batjocoritori si hulitori sunt descrisi si la cap. 10,
unde se spune ca va fi pedepsit aspru “cel ce va cãlca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângãri sângele legãmântului, cu care a fost sfinþit, ºi va batjocori pe Duhul harului”. (Evrei 10:29)
Tinand cont de astfel de texte, multi teologi sustin ca hula împotriva Duhului Sfânt este infaptuita de oamenii care au cunoscut pe Domnul Isus Hristos si mantuirea Lui, numai ca ei omit o serie de alte adevaruri…!

Biblia insa se explica pe ea insasi, cu propriile-i texte ajutatoare!
Hula împotriva Duhului Sfânt poate fi comisa numai de persoane care au ajuns sa cunoasca mult despre Domnul Isus Hristos si despre lucrarea Lui.
Sunt de acord ca si credinciosii pot sa pacatuiasca in relatie cu Duhul Sfânt, dar nu pot sa-L huleasca.
Noi, cei credinciosi putem “sa intristam” pe Duhul Sfânt:
“Sã nu întristati pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care ati fost pecetluiti pentru ziua rãscumpãrãrii. Orice amãrãciune, orice iutime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire si orice fel de rãutate sã piarã din mijlocul vostru.” (Efeseni 4:30-31)
Pe de alta parte, tot noi, credinciosi putem “sa stingem” Duhul Sfânt:
“Nu stingeti Duhul. Nu dispretuiti proorociile. Ci cercetati toate lucrurile, si pãstrati ce este bun.” (1 Tesaloniceni 5:19-21)
“Intristarea” Duhului Sfânt se face prin pacate concrete pe care le mai comitem, si de care Cuvantul spune “sã piarã din mijlocul vostru”, iar “stingerea” Duhului Sfânt are loc atunci cand nu facem ceea ce El ne indeamna (e vorba de pacate prin omitere - lucrari bune pe care le putem face, dar neglijam, amanam, eschivam…)
Ca credinciosi, putem sa intristam sau sa stingem Duhul lui Dumnezeu, dar nu-L putem huli, pentru ca noi formam “Templul lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3:16) iar “Duhul lui Dumnezeu locuieste” acolo, in cei pe care i-a rascumparat. De aceea, nicaieri in Sfanta Scriptura, nu se spune celor credinciosi sa nu huleasca pe Duhul Sfânt!
Domnul Isus spune despre “Duhul adevarului” (Ioan 14:17 si 16:13) ca este si ramane in veac cu noi, cei credinciosi, pe care ne-a “pecetluit pentru ziua rãscumpãrãrii”, ziua finala in care Dumnezeu va invia si transforma trupurile noastre, la venirea din nou a Domnului Isus.

Noi uneori nu stim cine a comis sau nu hula împotriva Duhului Sfânt (fapt pentru care indemnam pe toti oamenii la pocainta), dar stim ca atunci cand cineva doreste iertarea, avem indicatia ca respectiva persoana n-a infaptuit acest pacat. Hula aceasta nu se iarta, dar cei ce sunt munciti de acest gand, probabil ca n-au comis-o. Un om care sincer doreste iertarea, n-a ajuns sa huleasca pe Duhul lui Dumnezeu!

La Evrei, cap. 6 ni se vorbeste despre niste oameni care au avut niste experiente impresionante in relatie cu Domnul Isus si cu lucrarea Duhului Sfânt. Este adevarat ca ei au cazut, dar n-au fost niste oameni mantuiti. Ei au fost foarte aproape de mantuire, s-a parut ca sunt nascuti din nou.
Si Fariseii au fost foarte aproape… Ei au vazut lucrarile Domnului Isus, au auzit cuvintele Lui, indemnurile Lui, au inteles in ce consta mantuirea, dar, pentru slava desarta pe care au urmarit-o, si pentru alte interese personale si temporare, ei au intors spatele Domnului si L-au batjocorit.
Multi, dea lungul vremurilor au ajuns a fi chiar “partasi Duhului Sfânt”, au venit la biserica, au ctivat poate cu zel, dar, exista un daca:
“Când un pãmânt este adãpat de ploaia care cade adesea pe el, si rodeste o iarbã folositoare celor pentru care este lucrat, capãtã binecuvântare de la Dumnezeu.
Dar dacã aduce spini si mãrãcini, este lepãdat si aproape sã fie blestemat, si sfîrseste prin a i se pune foc.” (Evrei 6:7-8)
Ploaia cade si peste un pamant si peste un altul, dar unul aduce roada (pentru ca-i nascut din nou, regenerat), iar altul “aduce spini si mãrãcini”. Apostatii stau si ei sub “ploaia binecuvantarilor lui Dumnezeu”, dar, in loc sa aduca “roada vrednica de pocainta”, in mod deliberat, din interese personale, ca sa scape de persecutii de tot felul, prefera sa huleasca pe Domnul Isus Hristos si pe Duhul lui Dumnezeu.

Hula impotriva Duhului Sfânt nu este un pacat izolat, intamplator, o neatentie a cuiva care s-a exprimat ofensator la adresa Duhului lui Dumnezeu, nu este un incident cand cineva a rostit o vorba necugeteta, sau chiar vreo injuratura la adresa Duhului Sfânt, nu este cand cineva a negat realitatea lucrarilor Duhului Sfânt, fara o cercetare prealabila, etc.
Hula impotriva Duhului Sfânt este o stare, o inima rea si revoltata impotriva lucrarii Duhului Sfânt, atitudine in care omul a convenit deliberat sa nege lucrarile lui Dumnezeu, sa numeasca binele rau si sa respinga lumina si pe Cel pe care-L intruchipeaza ea, pe Domnul Isus Hristos.

Un om care devine constient de cine-i Domnul Isus Hristos, de care-i lucrarea Lui, cum poate fi iertat, cum poate fi mantuit, un om care cunoaste adevarul…, dar in mod deliberat decide sa respinga si sa batjocoreasca harul lui Dumnezeu, si pe Duhul Sfânt care poate sa-l mantuiasca, pentru acela nu va fi scapare!
Privindu-ne pe noi, cei credinciosi, Duhul Sfant ramane in noi pentru totdeauna, ne calauzeste si intretine in noi “nadejdea slavei”. El ne-a pecetluit pentru ziua rascumpararii, iar datoria noastra e sa nu-L intristam sau sa-L stingem, ci sa fim totdeauna plini de Duhul lui Dumnezeu!

Pentru atei, , Isus Hristos este un mit, o legenda, un personaj din Biblie…
Istoricii insa spun ca viata Lui, activitatea, moarte si invierea Sa, sunt cele mai documentate evenimente ale lumii antice…!
Pentru intemeietorii de religii, Isus a fost un profet ca si altii…
Ei uita sa precizeze ca niciun alt profet n-a avut curajul sa spuna: “Cine M-a vazut pe Mine, a vazut pe Tatal” (Ioan 14:9), adica pe Dumnezeu.
Acest Isus, pe care multi inca Il ignora, a afirmat ca fara El, fara a cunoaste identitatea Lui, nu avem raspunsuri corecte niciunei intrebari a existentei…!

Fara El, nu stim nimic despre Dumnezeu. El a spus: “Nimeni n-a vazut vreodata pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este in sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut.” (Ioan 1:18). In rugaciunea de la Ioan 17:6, Isus afirma ca El ni L-a facut cunoscut pe Dumnezeu: “Am facut cunoscut Numele Tau oamenilor…”, mentioneaza El.

Fara Isus, noi nu cunosteam nici CALEA spre Dumnezeu. El a spus: “Eu Sunt calea, adevarul si viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine.” (Ioan 14:6)
Implicit, din acelasi verset reiese ca tot Isus este si ADEVARUL…!
Pilat L-a intrebat: “Ce este adevarul” (Ioan 18:38), si a primit si raspuns:
“Eu pentru aceasta M-am nascut si am venit în lume, ca sa marturisesc despre adevar. Oricine este din adevar asculta glasul Meu.”
Fara El nu cunoastem nici VIATA adevarata, care nu-i doar una biologica, ci-i una superioara, vesnica, pe care o au cei ce-L cunosc. El a afirmat aceasta: “Adevarat, adevarat, va spun, ca cine crede în Mine, are viata vesnica” (Ioan 6:47),
…dar si aici, pe pamant, cei ce cred in El sunt binecuvantati: “ Eu am venit ca oile Mele sa aiba viata, si s-o aiba din belsug. (Ioan 10:10)

Cu putin timp inainte de-asi sfarsi lucrarea pe pamant, inainte de-a merge la Ierusalim unde urma sa moara pentru noi si pentru pacatele noastre, Domnul Isus a avut o discutie deosebit de profunda cu ucenicii Sai, si le-a pus cea mai importanta intrebare cu care este confruntat omul pe pamant, si anume: “Cine zic oamenii ca Sunt Eu, Fiul omului?” (Matei 16:13) Ei I-au prezentat cateva variante care se vehiculau in popor, dar au fost nevoiti sa-si formuleze si parerea lor…!
“Dar voi, le-a zis El, cine ziceti cã Sunt?” (Matei 16:15)
A urmat cea mai importanta marturisire ce-o poate face gura vreunui om:
“Simon Petru, drept raspuns, I-a zis: „Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (Matei 16:16)
“Isus a luat din nou cuvântul, si i-a zis: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindca nu carnea si sangele ti-a descoperit lucrul acesta, ci Tatal Meu care este in ceruri.
Si Eu iti spun: tu esti Petru , si pe aceastã piatra voi zidi Biserica Mea, si portile Locuintei mortilor nu o vor birui.”” (Matei 16:17-18)

Noi ne-am intrebat vreodata, cu seriozitate, cine este Isus, cel despre care scrie Scriptura?! Aceasta intrebare este extrem de importanta pentru noi, nu pentru Domnul…!
In discutia cu ucenicii, Isus nu era preocupat cu Sine insusi. Isus a fost smerit, totusi a intrebat emfatic pe ucenici despre El. Intrebarea nu indica o criza a identitatii Sale, nu reflecta vreo incertitudine din partea Lui, fiindca stia prea bine cine este.
De exemplu, la 12 ani, cand a fost gasit in Templu de parintii sai, dupa cateva zile de cautare, cand mama Lui I-a spus: “Fiule,… tatal Tãu si eu Te-am cãutat cu îngrijorare” (Luca 2:48), El a corectat-o imediat, foarte politicos:
“Oare nu stiati ca trebuie sa fiu în casa Tatalui Meu?” (Luca 2:49)
Domnul Isus a pus acea intrebare ucenicilor, pentru ca oamenii trebuiau sa stie, sa invete cine este El. Domnul nu ne intreaba ce credem despre existenta, viata, lume, despre noi, despre biserica sau despre ‘taine’, despre ritualuri sau obiceiuri…, fiindca toate acestea sunt pe un plan secund!

Singura intrebare importanta pentru oameni este aceasta: Cine este Isus?
Fara a avea un raspuns corect la aceasta intrebare, nu exista viata, nu exista cunoastere adecvata, nu exista biserica adevarata, nu exista mantuire, etc.
Intrebarea a revelat dorinta Domnului Isus ca oamenii sa ajunga la adevar. Era vital pentru ucenici sa-L cunoasca pe Domnul in adevarata Lui identitate. Domnul nu vrea sa ne ‘munceasca’ cu intrebari, ci vrea sa gasim raspunsurile corecte la ele. De fapt, Isus Hristos ne ofera raspunsuri la toate intrebarile noastre, atunci cand ajungem sa-L cunoastem pe El in mod personal.
In general, pentru a-i ajuta pe oameni sa afle adevarata Sa identitate, Domnul Isus a folosit intrebari felurite, a facut afirmatii socante, si a intreprins actiuni unice…, care i-au ‘impins’ pe interlocutori la o analiza serioasa.

CATEVA INTREBARI
i) A venit la El un ‘fruntas’, care era preocupat de viata vesnica, si a zis:
“Bunule invatator, ce trebuie sa fac ca sa mostenesc viata vesnica?” (Luca 18:18 sau Marcu 10:17 )
… la care Domnul Isus l-a intampinat tot c-o intrebare:
“Pentru ce Ma numesti bun?” i-a raspuns Isus. „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.” (Luca 18:19)
Domnul Isus n-a spus sa nu fie numit bun… Indirect a intrebat cu acest inteles: Nu cumva recunosti ca sunt Dumnezeu in trup uman?
Ca asa stau lucrurile, rezulta si din faptul ca nu doar a afirmat ca numai Dumnezeu este bun dar S-a adresat catre oameni, spunand: “…voi, care sunteti rãi, stiti sa dati daruri bune copiilor vostri…” Domnul Isus nu S-a pus pe sine alaturi de noi, de cei rai, pentru ca El este de cealalta parte, ca si Dumnezeu.

ii) Marii teologi ai vremii au venit sa-L infrunte pe Isus Hristos cu manunchiuri de intrebari incuietoare, si li sau dat raspunsurile de rigoare…, dupa care Domnul i-a intrebat al cui Fiu este Hristosul (Matei 22:42). “Al lui David”, I-au rãspuns ei, imediat. Daca este asa cum spuneti, a continuat Isus, “cum atunci David, fiind însuflat de Duhul, Il numeste Domn, cand zice: „Domnul a zis Domnului Meu: „Sezi la dreapta Mea, pana voi pune pe vrajmasii Tai sub picioarele Tale?”” (Matei 22:43-44). Nimeni n-a stiut atunci sa raspunda. Desigur ca David L-a numit Domn pe Mesia, fiindca era de natura divina, era Dumnezeu.

CATEVA ACTIUNI
a) La un moment dat, Isus ii forteaza pe ucenici sa urce in corabie si sa traverseze marea, desi conditiile nu erau prea prielnice. In timp ce El dormea la carma vasului, s-a iscat o furtuna groaznica, fapr pentru care ucenicii Il trezesc si-l dojenesc: „Invatatorule, nu-Ti pasa ca pierim?” (Marcu 4:38)
Domnul Isus S-a sculat …, si doar spunand marii: „Taci! Fara gura!” (Marcu 4:39), a potolit stihiile naturii, “asternandu-se o liniste mare”
Ucenicii s-au uitat unii la altii si au zis: „Cine este acesta de Il asculta chiar si vântul si marea?” (Marcu 4:41)
- Ce raspuns poate fi dat? – Dumnezeu era alaturi de ei, in corabie. Creatorul, cel care cu un cuvant a creat lucrurile, tot cu un cuvant are si controlul lor.

b) Cand I-au adus un paralitic pe care l-au asezat in fata Lui si asteptau sa-l vindece, Domnul a facut ceva mai mult, si a spus slabanogului: „Fiule, pacatele iti sunt iertate!” (Marcu 2:5)
In momentul acela, carturarii prezenti acolo au reactionat imediat:
„Cum vorbeste omul acesta astfel? Huleste! Cine poate sa ierte pacatele decat numai Dumnezeu?” (Marcu 2:7) In afirmatia lor, ei aveau dreptate…, dar Domnul Isus le-a demonstrat/marturisit, si prin ocazia vindecarii paraliticului, ca este Dumnezeu, si ca, printre altele, are prerogativul de-a ierta pacatele…!

CATEVA AFIRMATII uluitoare pe care le-a facut Isus.
1) „Dacã pazeste cineva cuvântul Meu, în veac nu va gusta moartea.” (Ioan 8:52), a spus Isus. Iudeii L-au apostrofat imediat ca se crede mai mare ca parintele lor Avraam, sau ca alti prooroci…, care in final au mu-rit cu totii.
“Tatal vostru Avraam a saltat de bucurie ca are sa vada ziua Mea: a vazut-o si s-a bucurat.” (Ioan 8:56), a continuat Isus. Fiindca ei erau foarte contrariati, si nu concepeau ca Isus S-ar fi putut intalni cu Avraam, Domnul le-a mai pus in fata, subliniat, si mai ‘derutant’, aceasta afirmatie ‘naucitoare’:
„Adevarat, adevarat, va spun ca, mai inainte ca sa se nasca Avraam, Sunt Eu.” (Ioan 8:58)
Atunci, iudeii au pus imediat mana pe pietre, ca sa-L omoare, pentru ca se auto-proclama astfel Dumnezeul atemporal, care exista dintotdeauna – S-a identificat cu Dumnezeul care la Muntele Sinai a spus despre Sine: “Eu Sunt Cel ce Sunt” (Exodul 3:14)

2) ”Dacã Fiul va face slo-bozi, veti fi cu adevarat slo-bozi.” (Ioan 8:36) Domnul Isus spune ca nimeni nu are adevarata libertate, decat prin El. Si in asa-zisa “lume libera”, se aplica aceeasi reteta…! In realitate, nimeni nu-i liber, fara a-L cunoaste pe Domnul Isus Hristos. Romanii de ex. s-au crezut liberi dupa lovitura de stat din 1989…, dar s-au convins ulterior de amagire… Cine nu cauta si nu cunoaste Adevarul, nu poate fi liber cu adevarat!

3) „Daca înseteaza cineva, sa vina la Mine, si sa bea.” (Ioan 7:37), a spus Domnul, ca sa-si sature setea pentru totdeauna!
“Daca ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu, si Cine este Cel ce-ti zice: „Da-Mi sa beau!” tu singurã ai fi cerut sa bei, si El ti-ar fi dat apa vie.” (Ioan 4:10), s-a adresat Isus samaritencei, la fantana…
4) “Eu Sunt Pânea vie”, a spus Domnul Isus, ”care s-a pogorat din cer. Daca mananca cineva din painea aceasta, va trai în veac.” (Ioan 6:51)
5) Tot Domnul a afirmat si aceasta: „Eu Sunt Lumina lumii; cine Ma urmeaza pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vietzii.” (Ioan 8:12)
6) Practic, Eu sunt TOTUL, a afirmat Domnul Isus indirect – nu aceasta inseamna “Eu Sunt calea, adevarul si viata”?! (Ioan 14:6)
Bine, daca Tu esti totul, au gandit ucenicii, atunci am vrea o experienta extrema, suprema: „arata-ne pe Tatal, si ne este de ajuns.” (Ioan 14:8)
“Cine M-a vazut pe Mine, a vazut pe Tatal” (Ioan 14:9), a fost raspunsul prompt al Domnului Isus, identificandu-Se cu Dumnezeu, in trup uman.

Precum vedeti, “Cine este Isus?” ramane cea mai mare intrebare…, si El a produs fie ura, fie adorare. Oamenii fie au crezut spusele Lui, fie I S-au impotrivit, pentru ca nu se pot da decat doua raspunsuri:
I) El a fost un om, ca si altii, O CREATURA…, si atunci crestinismul este o mare inselare, Biblia o mare minciuna, iar noi suntem pe calea pierzarii…!
…sau,
II) El a fost asa cum a pretins, DUMNEZEU FIUL, si tot ce El a spus este adevarat, tot ce a pretins despre Sine este valabil, si toate avertizarile Lui sunt serioase!

In lumea noastra exista doua realitati: DUMNEZEU (Creatorul, Cel care le ‘tzine’ pe toate) si CREATIA Lui. De care parte Il punem pe Isus Hristos?!
Isus este Creatorul, pentru ca “Toate lucrurile au fost facute prin El; si nimic din ce a fost facut, n-a fost facut fara El.” (Ioan 1:3)
Isus a spus: “Cine din voi Ma poate dovedi ca am pacat?” (Ioan 8:46), iar in alt loc se mentioneaza ca “in gura Lui nu s-a gasit niciun viclesug…” In tot Universul, in afara de Dumnezeu, nimeni nu e perfect…
Unii spun ca Isus Hristos ar fi ‘primul inger al lui Dumnezeu’, numai ca in Sfanta Scriptura gasim scris ca “si la ingeri gaseste el greseli”…
Fiindca Domnul Isus a fost ca si Dumnezeu, fara vina, unde-L punem, cu Dumnezeu sau cu creatia?!

Scriptura spune: „Domnului, Dumnezeului tau sa te închini si numai Lui sa-I slujesti.”
Inchinarea se aduce in exclusivitate lui Dumnezeu, iar Domnul Isus a cunoscut acest verset, din moment ce chiar El I l-a reamintit lui Satana… (Matei 4:10; Luca 4:8)
Fiindca Domnul Isus a primit inchinarea, unde-L punem, cu Dumnezeu sau cu creatia?!

In privinta mantuirii, Biblia spune ca “blestemat este omul care se increde in om, care se sprijineste pe un muritor”… (Ieremia 17:5), si ca “binecuvantat este omul care se increde in Dumnezeu”.
Domnul Isus a pretins sa ne punem increderea in El: “Aveti credinta in Dumnezeu, si aveti credinta in Mine.” (Ioan 14:1)
- Unde-L punem deci pe Domnul isus, de ce parte?! - Cu Creatorul, cu Cel perfect, cu Cel care are pozitia suprema si cere/merita inchinarea. Singurul raspuns logic este ca Isus Hristos este Dumnezeu.

Revenind la raspunsul lui Simon Petru: „Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (Matei 16:16), nu gasim o marturisire mai mare care poate iesi din gura vreunui om…
Care-I de fapt sursa acelei marturisiri?! Domnul Isus ii da imediat lui Petru explicatia acelei revelatii: “Nu carnea si sangele ti-a descoperit lucrul acesta, ci Tatal Meu care este în ceruri.” (Matei 16:17)
Cunoasterea Domnului Isus Hristos nu poate avea loc decat prin descoperire divina, si nu doar prin cercetare propie, nu doar prin analiza intelectuala. Dumnezeu Tatal Il descopera direct pe Fiul in doua instante , cand Fiul era pe pamant, rostind din ceruri aceste memorabile cuvinte: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Imi gasesc placerea Mea: de El sa ascultati!” (v. Matei 3:17; 17:5; Marcu 9:7; Luca 9:35)
Pe marturia ca Isus este “Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”, este cladita Biserica Domnului (v. Matei 16:17-18), pe aceasta “piatra”, si nu pe Petru, precum pretinde eronat o ramura a crestinismului de vest…! Nici o biserica ce nu tine la marturia ca Isus Hristos, Cel care ne-a rascumparat, este Dumnezeu in trup uman, nu-i o biserica adevarata a Domnului.

Domnul fericeste pe Petru („Ferice de tine, Simone…”!), si cauza este ca, facand acea marturisire sincera, Petru a ajuns mantuit. Petru a recunoscut divinitatea Domnului Isus si a marturisit ca El este Mesia (Hristosul), rascumparatorul omenirii din pacat.
Marturia ca Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, a fost cea in jurul careia s-a dat batalia de-a lungul secolelor. Dusmanul a facut orice ca sa opreasca, sa elimine din crestinism aceasta marturie, dar credinciosii adevarati intotdeauna au stat cu pretul vietii pentru aceasta marturie, pentru ca ea inseamna de fapt mantuirea.

Te-a preocupat si pe tine cea mai mare intrebare a existentei, respectiv: “Cine este Isus”?!
Daca te preocupa orice altceva, si nu aceasta, sa stii ca esti pierdut!
L-ai recunoscut pe Domnul Isus Hristos ca fiind Fiul lui Dumnezeu, Cel care a venit sa moara pentru pacatele tale, sau crezi ca te poti eschiva, ca poti ignora cerintele si pretentiile Lui?!

Unii au doar un nume creștin, au fost botezați de mici si declarați creștini, frecventează poate de zeci de ani biserici/adunări creștine, se roagă la Dumnezeu în numele lui Isus Hristos, etc., dar n-au roade…, pentru că n-au mântuirea, n-au o veritabilă întoarcere la Dumnezeu! “După roadele lor îi veți cunoaște”, nu după fapte, a spus Domnul Isus. A “aduce roade vrednice de pocăință”, nu-i același lucru cu a face ‘fapte bune’. Fapte de caritate poate face oricine, chiar și un robot…, dar roade nu poate face decât cineva care are adevărata viață, care a fost înnobilat de Duhul Sfânt – cineva născut din nou (care are natură nouă).
Când oamenii veneau la Ioan Botezătorul, el îi apostrofa astfel: “Faceți mai întâi roade vrednice de pocăință”, fiindcă roada apare în viața unui om care a cunoscut înnoirea minții. Pocăința aduce roadă după voia lui Dumnezeu, în conformitate cu Cuvântul lui Dumnezeu, care produce în om o trăire nouă.
Poți să vi la biserică o viață întreagă, dar dacă nu te pocăiești nu vei aduce roadă, și nu vei rămâne în Hristos. De exemplu, chiar și-n ‘Împărăția de o mie de ani’, după multe sute de ani în care oamenii vor fi plini de cunoștință despre Cuvânt și despre Hristos, se vor găsi mulți nepocăiți care se vor alia în final cu Satana.

Roadă aduce numai cel care a acceptat în mod real Cuvântul lui Dumnezeu. La Coloseni 1:5-6 ni se spune așa:
“Cuvântul adevărului Evangheliei a ajuns până la voi și este în toată lumea, unde dă roade și merge crescând…”
Cuvântul lui Dumnezeu este sămânța care cade peste tot… Uneori începe să încolțească, dar soarele o pălește sau spinii o înăbușe…, însă numai acolo unde sămânța este primită și ținută, spune Domnul, numai acolo, la cel care este în mod real al lui Hristos, ajunge să aducă roadă.
Cine și-a schimbat stăpânul, cine aparține lui Dumnezeu, implicit lui Isus Hristos, acela este călăuzit de Dudul Sfânt în viață, și poate să rodească.
“Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui”, ni se spune la Romani 8:9. Dacă n-ai Duhul Sfânt nu ești al lui Hristos, și dacă nu ești al Domnului, n-ai primit Cuvântul Lui, fiindcă în tine nu s-a produs pocăință, așa că nu poți rodi.
- Care-i roada pe care o aduce Duhul Sfânt in viața oamenilor? - La Galateni 5:22-23 citim urmatoarele:
“Roada Duhului este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor.”
Toate aceste însușiri conturează caracterul nobil al creștinului adevărat, și nimeni nu poate să-și schimbe astfel viața prin sine, ci numai prin încredințarea soartei lui, Duhului Sfânt. Odată cu schimbarea caracterului nostru, apar și fapte pe măsură, care-L glorifică pe Dumnezeu “în ziua cercetării”, spune apostolul Petru.
La Romani 6:22 citim astfel:
“Dar acum, odată ce ați fost izbăviți de păcat și v-ați făcut robi ai lui Dumnezeu, aveți ca rod SFINȚIREA, iar ca sfârșit viața veșnică.”
Dacă cineva nu dorește sfințirea, dacă nu o pune în practică, acela nu-i mântuit și n-are roade autentice.
Dumnezeu lucrează în viața credincioșilor, și cei ce trec prin școala disciplinei Lui ajung să cunoască și “roada dătătoare de pace a NEPRIHĂNIRII” (Evrei 12:11)
La Ioan 15:7 citim astfel:
“Dacă rămâneți în Mine, și dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereți orice veți vrea, și vi se va da.”
Observăm că de fapt RUGĂCIUNILE ASCULTATE ale credinciosului alcătuiesc tot o adevărată roadă - o viață de acțiune - nu-i așa?!

Cei reprezentați de mlădițele neroditoare n-au primit Cuvântul, și, prin urmare, n-au credința. De aceea ei nu se pot manifesta ca cei relatați la 2 Petru 1:5-8:
“De aceea, dați-vă și voi toate silințele ca să uniți cu credința voastră fapta; cu fapta, cunoștința; cu cunoștința, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de frați; cu dragostea de frați, iubirea de oameni. Căci, dacă aveți din belșug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiți nici leneși, nici NERODITORI în ce privește deplina cunoștință a Domnului nostru Isus Hristos.”
În Efeseni 5:11 ni se spune că cei credincioși nu trebuie să participe la “lucrările neroditoare ale întunericului”. Cine n-are roadă se află în întuneric, chiar dacă pretinde sus și tare că este în Hristos. O descriere patetică a celor care își închipuie că au o relație reală cu Isus Hristos, dar de fapt ei sunt pierduți…, o aflăm de exemplu și la Iuda v.12:
“Sunt niște stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, unde se ospătează fără rușine împreună cu voi, și se îndoapă de-a binelea; niște nori fără apă, mânați încoace și încolo de vânturi, niște pomi tomnatici FĂRĂ ROD, de două ori morți, desrădăcinați…”
Aceștia au fost în contact cu Cuvântul lui Dumnezeu dar nu l-au primit, n-au pocăință autentică, n-au viețile înnoite, înnobilate, și nu aduc roadă…, pentru că sunt DESPĂRȚIȚI de Hristos, deși sunt ‘în El’.
“Despărțiți de Mine, nu puteți face nimic” (Ioan 15:5), subliniază Domnul Isus Hristos!
La Ioan 15:6 tot Domnul Isus spune: “Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară”…
- Cine ia deci inițiativa? - Cel care nu rămîne în Hristos… - Și de ce nu rămâne?!
“Ei au ieșit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noștri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noștri, ar fi rămas cu noi; ci au ieșit, ca să se arate că nu toți sunt dintre ai noștri.” (1 Iona 2:19)
La Ioan 14:16-17, Domnul Isus ne explică despre Duhul Sfânt:
“Eu voi ruga pe Tatăl, și El vă va da un alt Mângâietor (Paraclet), care să rămână cu voi ÎN VEAC; și anume, Duhul adevărului pe care lumea nu-l poate primi, pentru că nu-L vede și nu-L cunoaște; dar voi Îl cunoașteți, căci rămâne cu voi, și va fi în voi.”
Pentru cei care nu rămân în Hristos, rezultă că n-au avut în ei prezența Duhului Sfânt, care ar fi rămas în ei “în veac” – Duhul adevărului este Duhul lui Hristos!

Pe “orice mlădiță care aduce roadă”, Tatăl “o curățește, ca să aducă și mai multă roadă”. (Ioan 15:2)
Dumnezeu taie în viața credincioșilor lucrurile care împiedică rodirea…, îi curățește pentru a-i scuti de o viață ștearsă, și-a le asigura una “din belșug”.
Tatăl ne curățește zilnic prin Cuvântul Său… “Acum voi sunteți curați, din pricina cuvântului pe care vi l-am spus”, specifică Domnul Isus la Ioan 15:3. Rectificările din viața noastra (încercări, dureri, greutăți…), sunt uneori neplăcute, dar necesare. Nepocăitul se uită la tine și zice că ‘nu-ți merge bine’, pentru că se compară cu el, jordie vânjoasă și făloasă, dar ‘nu vede’ că el n-are “rod”…
-Care este de fapt realitatea?! -Pe cine ‘favorizează’ Dumnezeu?!
Într-o zi, mlădițele acelea neroditoare va fi tăiate de tot, pe câtă vreme cele roditoare sunt doar curățate de ceea ce le-ar ‘frâna’, sunt binecuvântate, și rămân în viță pentru totdeauna…

Fiecare “mlădiță”, fiecare persoană este analizată separat, pentru că roada se aduce individual, nu este un produs colectiv. Nu biserica in sine este cea care rodește, ci fiecare individ din cadrul ei, luat separat. Nu contează participarea la programul bisericii, la ‘ritualurile’ ei, etc., ci dacă ești mântuit, dacă ai viața schimbată, dacă Îl cunoști pe Domnul Isus în mod personal. Numai cunoașterea pe dinafară a doctrinelor creștine nu ajută pe nimeni…, și nu ‘faptele bune’ arată dacă suntem mântuiți sau nu, ci ROADA!
Oricât de mică este ea, roada dovedește că suntem ai Domnului…, și El se-ngrijește ca fiecare mlădiță să fie curățită adecvat, să fie îngrijită ca să “aducă și mai multă roadă”. Cei credincioși rămân în Hristos, și au siguranța că nu vor fi tăiați din viță – Duhul Sfânt rămâne în ei, asigurând părtășia cu Hristos, astfel încât nimic străin să nu se interpună.
Acelora care se află în procesul curățirii, Domnul Isus le spune (la imperativ) că au datoria/obligația de a cere:
“Dacă rămâneți în Mine, și dacă rămân în voi cuvintele Mele”, spune Domnul Isus, dacă îndepliniți aceste condiții, “cereți orice veți vrea, și vi se va da” (Ioan 15:7)! Este o provocare directă, prin care vedem cât de credincios este Domnul, care se angajează să împlinească cererea, pentru că Domnul Isus stie că atunci când nu este nimic care să ne despartă de El, atunci și dorințele noastre sunt practic o rezultantă a acelei reale părtășii - de aceea, vom primi răspuns!
“Dacă aduceți multă roadă” (prin procesul curățirii, prin procesul părtășiei cu Domnul), adaugă apoi Domnul Isus (Ioan 15:8), ajungem să-I cerem lui Dumnezeu lucruri importante, la care primim rezultat, primim roadă, și “prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; și voi veți fi astfel ucenicii Mei”, continuă El.
Astfel ajungem să ne atingem scopul existenței noastre: să-L slăvim pe Dumnezeu pentru totdeauna și să ne bucurăm în prezența Lui.
Fie ca Dumnezeu să ne dea tuturor înțelepciunea de-a rămâne în Hristos, de-a ne lăsa curățiți si de-a aduce multă roadă, ca prin aceasta Tatăl să fie proslăvit în viețile noastre, iar “bucuria noastră să fie deplină” (Ioan 15:11).

Corneliu

Cuvântul spune răspicat:
“Fraţilor, chiar DACĂ UN OM AR CĂDEA DEODATĂ ÎN VREO GREŞALĂ, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţei.” (Gal. 6:1)
În procesul aplicării disciplinei trebuie să avem două lucruri care trebuiesc ţinute în echilibru - dragostea de adevăr şi cea faţă de oameni, căci excesul în orice direcţie poate deveni catastrofal. Dacă este doar dragoste de adevăr, aceasta implică severitate şi îndepărtează/înstrăinează pe cel căzut, iar dacă este numai dragoste de oameni, aceasta implică tolerarea păcatului – în ambele extreme se ajunge la compromisuri, ori privind sfinţenia, ori privind iubirea.
Greşala este o realitate, un fapt de viaţă, şi nu puţini mai pot avea căderi…, apoi, nu este suficient să arătăm spre păcat şi să mustrăm pe cei care au căzut. Modalitatea în care se face corectarea este esenţială şi necesită “duhul blândeţei”. Judecata noastră trebuie ‘temperată’, atunci când avem în vedere natura umană, pentru că “duhul este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă” (Matei 26:41). Apostolul Iacov ne atenţionează în cap.3:1: “Fraţii mei, să nu fiţi mulţi învăţători, căci ştiţi că vom primi o judecată mai aspră”!

Mai devreme sau mai tărziu, păcatul apare în viaţa credinciosului (Gal. 6:1) – cel mântuit nu trăieşte în păcat, dar poate cădea în păcat! De aceea, apostolul Pavel ne îndeamnă: “să dăm la o parte orice piedică, şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne…” (accidental…), pentru a nu afecta “trupul lui Hristos”. Pavel nu spune ‘dacă aţi prins/găsit pe cineva în păcat’… Deci, cei care urmăresc pe alţii cu scopul de a-i prinde în păcat, de a-i vâna…, din start sunt descalificaţi în a participa la ridicarea/restaurarea celui căzut.
Tare ne-am bucura dacă toţi credincioşii, după ce s-au întors la Dumnezeu, ar trăi o viaţă sfântă, perfectă, nu-i aşa?! Trăim însă într-o lume plină de ispite, care tentează, avem încă (până la moarte sau până la Răpire) o natură păcătoasă (fire pământească) care ne tot împinge la păcat, plus că “potrivnicul nostru diavolul ne dă târcoale” şi caută mereu victime. Astfel, un credincios care ‘lasă garda jos’, care nu veghează, poate cădea uşor în ispită. Unii creştini se cred invulnerabili, devenind astfel şi mai atacabili… - când cineva se-ncrede în sine pe calea credinţei, acela va experimenta în mod sigur căderea…!
Pavel ne spune că cel căzut în greşală este o victimă, şi trebuie tratat “cu duhul blândeţei”. Termenul “greşală” desemnează un eşec (neatingerea ţintei) - este termenul opus umblării după standardul Cuvântului:
“Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul.” (Gal. 5:25) - numai în acest fel putem evita păcatul!

Cei care umblă prin Duhul sunt cei care pot corecta şi ridica pe cel căzut! Cei care se bucură de căderea cuiva, aceia nu se califică în a trata problema păcatului. Aceeaşi situaţie este şi în cazul celor care folosesc greşala cuiva drept prilej de a-şi etala neprihănirea lor, ‘superioritatea’ lor, etc.
Caderea unui credincios trebuie să fie mai degrabă o ocazie pentru ceilalţi de a demonstra prezenţa în viaţa lor a roadei Duhului Sfânt. De aceea Pavel s-a exprimat astfel:
“dacă un om ar cădea deodată în vreo greşală, voi, CARE SUNTEŢI DUHOVNICEŞTI, să-l ridicaţi cu duhul blândeţei.”
Credinciosul blând, cel care a învăţat să-şi stăpânească pornirile firii în faţa unui comportament scandalos al fratelui său, acela este calificat să trateze problema păcatului în viaţa celui căzut. Domnul Isus a căutat întotdeauna, cu blândeţe, să ridice şi să restaureze pe cei cu care S-a întâlnit…, nu-i aşa?!

Ce ne vine în minte imediat ce aflăm de greşala cuiva?! Condamnăm, ne considerăm superiori pentru că n-am căzut şi noi în asemenea păcat, avem dorinţa de-al face public imediat, de-a ‘scutura’, etc. Pavel ne avertizează că dacă nu umblăm prin Duhul, avem tendinţa să “umblăm după o slavă deşartă, întărâtându-ne unii pe alţii, şi pizmuindu-ne unii pe alţii”(Gal. 5:26)
În multe biserici, pentru că nu există oameni duhovniceşti care să trateze problema păcatului atunci când apare (şi apare cam inevitabil) se ajunge la întărâtare, iar problemele se complică, apărând ’colaterale’…
Dacă mă doare căderea cuiva şi primul meu gând este cum pot ajuta pe fratele meu, dacă am dorinţa de a-l ridica…, înseamnă că am blândeţe şi mă calific în a trata greşala sa.
“Cine cade în păcat, şi eu să nu ard?”, spune apostolol Pavel la 2 Corinteni 11:29.

În fiecare biserica este nevoie de credincioşi duhovniceşti, care să trateze cu duhul blândeţii problema păcatului din viaţa fraţilor lor, de credincioşi care înţeleg valoarea persoanei, şi care nu se limitează doar la a aplica numai legi şi regulamente.
Cine este mai important, OMUL sau REGULA?! De exemplu, Domnul Isus a explicat, că “Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat (Marcu 2:27) , unor persoane care de dragul unei reguli erau gata să distrugă omul.
Bisericile sunt pline de oameni care condamnă fără înţelegere, distrugând vieţi, de dragul unor reguli, uitând că nu prin Lege au primit mântuirea, Duhul Sfânt, etc. În controversa cu cineva poţi câştiga un argument, dar poţi să-l pierzi însă pe omul respectiv…, dar celui duhovnicesc îi pasă de cel căzut şi nu va lua hotărâri pripite.
Faţă de unii care au mai căzut în acelaşi gen de greşală, tendinţa multora este de-al exclude din biserică, fiindcă asta-i regula…, şi doar puţini sar să-l ajute pe împricinat să iasă din acea ispită (din acea dependenţă ), pe câtă vreme cei duhovniceşti privesc mai degrabă la persoana care are nevoie să fie restaurată.
- Bine, bine…, dar cum menţinem atunci sfinţenia?! – Prin aplicarea disciplinei., care trebuie să fie corelată cu atitudinea celui care a păcătuit. Conform Scripturii, cine este atenţionat de biserica şi nu vrea să se pocăiască, este dat afară din comunitate. Unora nu le pasă sau iau uşor acest fapt, numai ca Domnul Isus spune, referindu-se la disciplina în Biserică, următoarele:
“orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer” (Matei 18:18).
Avem toată compasiunea pentru cei care greşesc, care-şi recunosc păcatul şi se pocăiesc, dar, în ce priveşte pe cei care sunt sfidători faţă de disciplina bisericească, trebuie să procedăm exact aşa cum spune Cuvântul lui Dumnezeu: “să n-aveţi nici un fel de legături cu el/ei”! Practic, prin separare, prin ridicarea protecţiei bisericii, îi ajutăm pe cei nepăsători să se pocăiască cu adevărat…

Când cineva judecă cu asprime, acela condamnă fără să ţină cont de pocăinţa (de zdrobirea) celuilalt, închipuindu-şi că el nu poate cădea în greşala respectivă, numai că Cuvântul avertizează astfel: “… şi IA SEAMA LA TINE ÎNSUŢI, ca să nu fii ispitit şi tu. (Gal. 6:1)
Credinciosul spiritual este conştient că şi el poate cădea…, fapt pentru care are înţelegere (îngăduinţă, fără compromis) pentru cel căzut, şi caută restaurarea celuilalt prin duhul blândeţei.
S-a observat că toţi cei care au judecat cu asprime pe alţii, s-au ‘condamnat’ singuri la cădere, ajungând să facă şi ei păcate asemănătoare…!
SCOPUL DISCIPLINĂRII este ridicarea celui căzut, celui împricinat revenindu-i sarcina de-a accepta să fie ajutat şi de-a o rupe cu păcatul (uneori, acest proces este destul de lung…)
Domnul Isus a vindecat pe unii instantantaneu, dar pe alţii în mod gradual (progresiv), pentru c-a avut în vedere slăbiciunile firii umane. Unii credinciosi care au căzut, trebuiesc asistaţi îndelung ca să iasă din acel păcat, până reuşesc să învingă ispita. Ei trebuiesc asistaţi cu blândeţe şi răbdare în acest proces al vindecării…!
Termenul de “ridicare” (“catartizo”) înseamnă de fapt a restaura, a repara, a-l aduce pe om în starea dinainte, a-l face din nou folositor (după îndreptare) pe cel care a cazut.
Mulţi credincioşi limitează ‘ridicarea’ la ‘încetarea din greşală’, şi nu vor să-l lase pe cel care a fost corectat să mai fie activ în lucrarea lui Dumnezeu, numai ca, daca cel care a căzut nu ajunge folositor măcar la nivelul la care a fost dinainte de cădere, înseamnă că restaurarea nu-i completă, nu-i deplină!
De exemplu David, dupa ce a căzut în păcatul imoralităţii (cu Batşeba) , scrie Ps. 51 în care îşi mărturiseşte păcatul, plânge, se căieşte, cere ca Dumnezeu să zidească în el o inimă nouă, un duh stabil, ca să nu mai cadă vreodată în acel păcat, apoi spune (în v. 13):
“Atunci voi învăţa căile Tale pe cei ce le calcă, şi păcătoşii se vor întoarce la Tine.”

De fapt, restaurarea nu se opreşte la corectarea celui care a gresit şi la reactivarea lui în slujire, ci implica aplicarea celor menţionate la Gal. 6:2:
“PURTAŢI-VĂ SARCINILE UNII ALTORA, şi veţi împlini astfel Legea lui Hristos.”
Ridicarea completă se face prin purtarea sarcinilor celui care a căzut, pentru că păcatul are şi efecte îndelungate, aşa că cel care restaurează trebuie să asiste pe cel reabilitat, şi să meargă alături de el pentru o bucată de vreme, până când ‘poverile’ vor fi înlăturate. Păcatele au consecinţe, şi, de multe ori ele acţionează în şir ca şi ‘efectul de domino’, sau ca o ‘reacţie în lanţ’. Astfel, un păcat poate să aibă efecte multiple şi complexe. A purta sarcinile unii altora înseamnă a fi alături de cei în curs de refacere, pentru a putea suporta consecinţele greşelii din trecut.
La cei care cred că pot să treacă singuri prin probleme, care nu admit să fie ajutaţi, pot apare serioase neajunsuri. De exemplu depresiile rar trec cu totul – ele din când în cînd revin (nu cu aceeaşi intensitate), dar cineva trebuie să fie în preajmă şi să îmbărbăteze, să încurajeze pe cel aflat în procesul de ridicare.
Procesul restaurării este uneori lung, greu, dificil…, şi poate fi realizat numai de oameni duhovniceşti care sunt gata să asiste şi să poarte ‘poverile’, “împlinind astfel Legea lui Hristos”.
“Legea lui Hristos” (Gal. 6:2) este pusă în opoziţie cu “Legea lui Moise”, care cerea imediat pedeapsa, pentru că regula prima, nu omul.
Într-o biserica în care domneşte “Legea lui Moise”, se ajunge la un grup închis de elitişti şi de farisei, pe câtă vreme unde se practică “Legea lui Hristos”, se formează o comunitate care mereu recuperează, ridică şi restaurează pe cei căzuţi .
Domnul Isus ne-a dat porunca nouă de-a ne iubi unii pe alţii, aceasta incluzând practic şi procesul de ridicare a celor căzuţi. Toţi cei care ştiu să condamne pe alţii şi nu sunt gata să se pună sub povara celui căzut, să ‘se pună la spărtură’, ei cred că sunt CEVA, dar realitatea este aceasta:
“Dacă vreunul crede că este ceva, cu toate că nu este nimic, se înşală singur.” (Gal. 6:3)

La Galateni cap. 6 găsim două recomandări aparent contradictorii:
v.2 - “Purtaţi-vă sarcinile unii altora…”
v.5 - “…fiecare îşi va purta sarcina lui însuşi”.
Când este vorba de povara ce survine în viaţa celor care au greşit, atunci suntem îndemnaţi să-i asistăm, să-i ajutăm să poarte sarcinile, dar, când e vorba de responsabilitatea mea faţă de cel căzut, şi nu mi-o fac, acolo e vorba de o sarcină pe care o voi purta singur înaintea lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi va fi direct răspunzător de atitudinea ce-a luat-o faţă de un credincios căzut, de felul cum l-a tratat…! Am ştiut să ridicăm, să restaurăm, sau ne-am grăbit să îndepărtăm şi să apăsăm?!
Domnul doreşte ca în jurul celui care a greşit să fie oameni duhovniceşti, care pot să înţeleagă şi să ajute, care să-l asiste şi să-l restaureze, cu duhul blândetei, în poziţia din care a căzut.
Dumnezeu n-a încredinţat nimănui sarcina de-a condamna, ci sarcina de-a ne manifesta dragostea.
“Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică”, scrie în continuare, la Gal. 6:8
Dacă în procesul disciplinării ne manifestăm în firea pământească, vom culege roadele firii…
Dumnezeu să ne ajute pe toţi să semănăm în Duhul (cu duhul blândeţei), şi să lucrăm cu tragere de inimă la ridicarea celor căzuţi, astfel încât cei disciplinaţi de bisericile noastre să se întoarcă cu pocăinţă şi recunoştinţă la El!

Corneliu

Cand ne referim la lumea vinovata nu ne referim la oamenii pe care Domnul Isus i-a ales, ci la lumea ca un sistem organizat, bazat pe principiile intunericului, pe principiile pacatoase ale celui rau – o lume care promoveaza raul.
De ce spune Domnul Isus aceste cuvinte:
„Ati iesit ca dupa un talhar, cu sabii si cu ciomege, ca sa Ma prindeti.
In toate zilele am fost la voi, si invatam pe oameni în Templu, si nu M-ati prins.” (Marcu 14:48-49) si apoi conclude cu expresia “acesta este ceasul vostru si puterea intunericului.”?!
- De ce n-au procedat ei cum ar fi fost sa actioneze intr-o lume dreapta?!
- Pentru ca ei reprezentau o autoritate nedreapta – autoritatea intunericului, caracterizata de PERVERSIUNE. Aceasta autoritate a inversat lucrurile: a inversat principiile pe care le-a lasat Dumnezeu pentru ca lumea aceasta sa functioneze dupa ele; ei au inversat valorile…, si au iesit dupa un “invatator” “ca dupa un talhar” - au iesit pe ascuns, in intuneric, cu violenta, dupa un om pasnic.
Domnul Isus il atentioneaza si pe Iuda de acest lucru:
„Iudo, cu o sarutare vinzi tu pe Fiul omului?” (Luca 22:48)
Sarutarea insemna dragoste si respect, se traducea prin ‘te pretuiesc’…! De exemplu in Ps. 2:12 intalnim expresia “Dati cinste Fiului!”, care in original are forma “sarutati pe Fiul!”, intelesul fiind acelasi. In aceasta lume stricata, ‘pretuirea’ lui Iuda s-a limitat la “treizeci de arginti”…
“Vai de cei ce numesc raul bine, si binele rau, care spun ca intunericul este lumina, si lumina intuneric, care dau amaraciune in loc de dulceata, si dulceata in loc de amaraciune!”, scrie la Isaia 5:20.

Lumea a fost perversa dintotdeauna, dar Domnul Isus este uimit acum fiindca experimenteaza in direct puterea intunericului.
“Stim ca suntem din Dumnezeu si ca toata lumea zace in cel rau”, ni se spune la 1 Ioan 5:19, dar Domnul Isus, in “camera de sus” a mentionat astfel: “stapânitorul lumii acesteia… n-are nimic in Mine” (Ioan 14:30). Pana in acest moment, pana sa fie prins, autoritatea lumii pacatoase nu a avut putere si asupra Domnului Isus, fiindca nu sosise ceasul cand Domnul urma sa se incarce cu vinovatia tuturor. Domnul Isus a devenit vinovat, pentru ca asupra Lui era tot pacatul, si n-a mai putut spune ca “stapanitorul lumii acesteia… n-are nimic in Mine”. Astfel a devenit acum posibil ca El sa fie arestat si dus. Omul Isus a intrat sub autoritatea stapanitorului lumii acesteia ca persoana fizica, cu trupul. La 1 Petru 2:24 scrie astfel:
“El a purtat pacatele noastre in trupul Sau, pe lemn, pentru ca noi, fiind morti fata de pacate, sa traim pentru neprihanire; prin ranile Lui ati fost vindecati.”
… dar cand a murit pe cruce, Si-a incredintat duhul Sau in mainile Tatalui:
„Tata, in mainile Tale Imi incredintez duhul!” (Luca 23:46)

In gradina Ghetsimani, in rugaciune, Domnul Isus S-a aliniat, de buna voie si activ, planului lui Dumnezeu privind salvarea omenirii…, si-n confruntarea cu lumea pacatoasa n-a recurs la metode lumesti. Biruinta Lui s-a manifestat prin faptul ca A BIRUIT RAUL PRIN BINE.
De exemplu la 1 Petru 2:22-23 citim urmatoarele:
„El n-a facut pacat, si in gura Lui nu s-a gasit viclesug”.
Cand era batjocorit, nu raspundea cu batjocuri; si, cand era chinuit, nu ameninta, ci Se supunea dreptului Judecator.”
Domnul Isus n-a fost ‘contaminat’ de lume si n-a raspuns cu violenta (cum de exemplu a incercat s-o faca Petru, cu sabia), asa ca lumea nu L-a stapanit si nu L-a avut la mana cu ceva.
Lumea a putut sa-L lege, dar raul a fost biruit de Domnul Isus prin bine, in spiritul textului de la Romani 12:17-21:
“Nu intoarceti nimanui rau pentru rau. Urmariti ce este bine, inaintea tuturor oamenilor.
Daca este cu putinta, intrucat atarna de voi, traiti in pace cu toti oamenii.
Prea iubitilor, nu va razbunati singuri; ci lasati sa se razbune mania lui Dumnezeu; caci este scris: „Razbunarea este a Mea; Eu voi rasplati” zice Domnul.
Dimpotriva: daca ii este foame vrajmasului tau, da-i sa manance; daca-i este sete, da-i sa bea; caci daca vei face astfel, vei gramadi carbuni aprinsi pe capul lui.”
Nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul prin bine.”

Ni se spune sa nu ne razbunam singuri, sa nu intoarcem ocara pentru ocara…, pentru ca atunci ne-ar stapani lumea, am asculta de ea…!
La inscenarile de judecata, Domnul Isus S-a supus judecatorilor nedrepti care puteau decide privind doar trupul sau…, si a ascultat intrutotul de “Judecatorul cel drept”, de Tatal.
Prin formularea “acesta este ceasul vostru si puterea intunericului”, Domnului Isus face doua mari precizari privind raul:
1. Dumnezeu ingaduie si controleaza raul, inhamandu-l la indeplinirea planurilor Lui.
2. Dumnezeu pune limite raului (un “ceas”), desi uneori, cand trecem prin necazuri, ni se pare mult mai lung.
In acel ‘ceas al lor’, Dumnezeu le-a dat voie sa se desfasoare cum au vrut ei: vanzare, minciuna, batjocura, tortura, crima …
- Noi ce facem cu ‘ceasul nostru’?! Ce “putere” reprezentam in ‘ceasul nostru’?
- A stiut Domnul Isus cine L-a lovit?!
- A stiut…! Si noi stim cine L-a lovit, nu-i asa…!?

Sa privim mai atenti la acea scena si sa invatam…, precum a vrut Domnul Isus sa-i invete pe ucenicii pe care i-a chemat ca sa vegheze impreuna cu El…!
Dupa cina din “camera de sus” a urmat “o cantare de lauda”, apoi Domnul Isus i-a luat pe cei 11 ucenici si s-au deplasat in gradina cu maslini. Acolo au avut loc niste fapte deosebite, niste trairi extraordinare! Domnul Isus “… a inceput sa Se înspaimante si sa Se mahneasca foarte tare”, scrie la Marcu 14:33
Chiar credeti ca S-a inspaimantat Domnul Isus, (va-nchipuiti ca I-ar fi fost frica de ceva?), El care oricand ar fi avut la dispozitie peste 12 legiuni de ingeri (v. Matei 26:53)?! In textul nostru, termenul din lb. greaca (tambeo) este mult mai exact si sugestiv, si se refera la ‘a se uimi’: Domnul Isus “a inceput SA SE UIMEASCA si sa Se mahneasca”. El nu S-a inspaimantat de “crucea” ce-L astepta, ci a fost cuprins de oroare, in fata unei imense forte monstruoase si distructive.
Daca te prinde de exemplu un uragan, simti ca-ti pierzi rasuflarea, nu ? Uimirea apare cand ne-ntalnim cu ceva nou sau neobisnuit, dar daca acel nou este si monstruos, intelegem reactia Domnului Isus, care se afla pentru prima data in postura de-a experimenta in mod direct PACATUL.

Pana acum, Domnul Isus a vazut pacatul manifestat in viata altor oameni, si-n lume, si-n Univers…, dar nu l-a experimentat niciodata in mod direct. Acolo, in gradina, Domnul Isus ‘vede’ momentul in care avea sa devina “mielul de jertfa”, cand toata vinovatia lumii, toate pacatele lumii (cele savarsite pana atunci, plus cele viitoare) aveau sa-I fie puse Lui in socoteala, si avea sa fie vinovat pentru ele, inaintea lui Dumnezeu.
Versetul de la 2 Corinteni 5:21 ne ajuta sa intelegem mai bine ce a simtit Domnul Isus atunci:
“Pe Cel ce n-a cunoscut nici un pacat, El (Dumnezeu) L-a facut pacat pentru noi….”
Domnul Isus traieste aceasta experienta noua, primind sa preia pacatul omenirii, pentru a se putea apoi jertfi in vederea ispasirii tuturor nelegiuirilor noastre:
“El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre; si nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” (1 Ioan 2:2)

Ne-am gandit noi oare la oroarea pe care o traieste Domnul Isus cand este confruntat direct cu pacatul, si, in contrast, cat de confortabili suntem noi cu pacatul?!? De multe ori, pentru noi, pacatul este o ‘bagatela’, nu-i asa, pe cata vreme Domnul Isus vede pacatul asa cum este: cea mai oribila realitate a lumii - pacatul este urat, este groaznic, este inspaimantator…!

Sa privim la Domnul Isus, sa vedem felul in care S-a indreptat spre Dumnezeu Tatal, spre a intelege cum se castiga o BIRUINTA IN RUGACIUNE!
In primul rand Domnul Isus a pus deoparte un timp (si un loc) pentru rugaciune – in afara rugaciunilor din orice loc S-ar fi aflat, El avea si un TIMP DEDICAT numai pentru aceasta. La Ierusalim, locul preferat pentru rugaciune era “muntele Maslinilor” (v. Luca 21:37, 22:39), lucru cunoscut si de Iuda Iscarioteanul.
Rugaciunea Domnului Isus a fost SINCERA. El n-a incercat sa-L impresioneze pe Tatal cu nimic, ci S-a dus Inaintea Lui si I-a spus exact ce simte, ce are in inima si ce doreste. Domnul Isus n-a incercat sa sa fie mai evlavios inaintea Tatalui fata de cum era in realitate, pentru ca era intr-adevar evlavios.
Noi, de multe ori venim cu rugaciuni ‘sablon’, spuse pe nerasuflate, care nu exprima ceea ce se petrece in noi. Pe Dumnezeu nu-L impresionam venind la El cu “vorbe mestesugit alcatuite”, aratand ‘bine pa dinafara’, ci atunci cand suntem sinceri si ii deschidem toata inima, asa cum este, si pe care El oricum o cunoaste…
Domnul Isus a fost evlavios, dar si rugaciunea Sa a fost una EVLAVIOASA…
Sunt unii oameni care-si deschid inima inaintea lui Dumnezeu, dar sunt maniosi pe El si nu se grabesc sa faca voia Lui! Domnul Isus a fost deschis, dar si smerit, adresandu-Se Tatalui cu evlavie si sinceritate:
„Tata, daca este cu putinta, departeaza de la Mine paharul acesta! Totusi nu cum voiesc Eu, ci cum voiesti Tu.” (Matei 26:39)
Domnul Isus si-a exprimat pasul, dar mai presus decat orice a dorit sa se faca voia Tatalui.
Rugaciunea Domnului Isus a fost una INTENSA, agonizand intr-un chin ca de moarte…
Noi, de multe ori ne pomenim cu gandurile departe, sau chiar atipim la rugaciune – rar suntem prezenti ‘in intregime’…!
Domnul Isus a fost perseverent si A STARUIT IN RUGACIUNEA Sa. De doua ori a revenit la ucenici, dar de fiecare data S-a-ndreptat din nou spre Tatal.
Dupa ce rugaciunea Sa a fost ‘programata’, sincera, evlavioasa, intensa si staruitoare, atunci a devenit BIRUITOARE.

- Cum a devenit biruitoare, din moment ce n-a fost scutit de-a bea acel “pahar”?!
- Exista mai multe feluri in care rugaciunea izbandeste…! Rugaciunea poate sa fie victorioasa si atunci cand nu primeste ce-a cerut!
Ca un inceput, Domnul Isus a primit un ajutor, mentionat la Luca 22:43 :
“Atunci I s-a aratat un inger din cer, ca sa-L intareasca.”
Apoi, rugaciunea si-a facut lucrarea prin schimbarea pe care a produs-o in Domnul Isus (rugaciunea nu-L schimba pe Dumnezeu, asa cum cred unii…) Cand S-a rugat pentru a doua oara, Domnul Isus n-a repetat intocmai prima rugaciune ci Si-a exprimat deja si acordul Sau cu voia Tatalui, zicand:
“…Tata, daca (fiindca) nu se poate sa se indeparteze de Mine paharul acesta, fara sa-l beau, faca-se voia Ta!” (Matei 26:42)
Domnul Isus S-a aliniat perfect cu voia Tatalui si acest acord a implicat o biruinta enorma, pentru ca a insemnat mantuirea noastra, a intregei omeniri.
Domnul Isus nu a preluat pasiv voia Tatalui. Dumnezeu nu L-a fortat pe Fiul Sau sa bea acel pahar, ci Domnul Isus a facut-o de buna voie, fara resemnare, si actionand activ la implinirea voii Tatalui:
“Nimeni nu Mi-o ia (viata) cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau, si am putere s-o iau iarasi”, mentioneaza Domnul Isus la Ioan 10:18.
Domnul Isus a intrebat pe Tatal daca nu exista si o alta cale prin care oamenii sa fie mantuiti, iar raspunsul (corelat si cu alte texte din Scriptura…) a fost ca oamenii nu pot fi mantuiti decat printr-o jertfa de ispasire de valoare infinita, si nu era nimeni altcineva care sa poata face lucrul acesta. Domnul Isus a ales sa se faca voia Tatalui, si Tatal dorea mantuirea noastra – deci, si Tatal si Fiul ne-au ales pe noi.
Astfel, Domnul Isus a ales de buna voie sa ia asupra Lui VINOVATIA LUMII, si a iesit biruitor, in genunchi!

Cand Domnul Isus a preluat pacatele lumii, El, care n-a cunoscut pacat, a devenit vinovat, dar a biruit, si aceasta a constat in faptul ca a ales liber aceasta povara - de fapt ne-a ales pe noi: pe mine si pe dumneavoastra…!
“Nu-i singur Iuda vinovat
De sangele ce se dadu…,
Nici marii preoti, nici Pilat,
Ci lumea-ntreaga, prin pacat -
Si eu, si tu…”

Crizele pot apare şi-n plan spiritual… În mod inexplicabil de exemplu nu mai primim răspuns la rugăciuni sau avem un simţământ de vinovaţie care ne apasă, iar păcate din trecut ne reapar în minte şi ne condamnă, etc.
Crizele ne tensionează, ne tulbură, aduc deznădejde, produc disperare…, dar în acelaşi timp ne împing la decizii îndrăzneţe ce se pot solda cu rezultate incredibile, fapt pentru care ele au valoare foarte mare. Necazul este că noi nu recunoaştem acea valoare…!
De regulă, crizele sunt momente de intervenţie divină în viaţa noastră, când Dumnezeu ne provoacă şi ne solicită, pentru a ajunge apoi să realizăm lucruri pe care nu le-am obţine nicidecum dacă nu s-ar ivi acele situaţii aparte. Noi percepem crizele ca pe dezastre, în timp ce Dumnezeu le foloseşte pentru binecuvântarea noastră… Dacă urmărim textul de la 2 Corinteni 1:3-11, observăm că în final, crizele, necazurile, pot fi folositoare credincioşilor: “dacă aveţi parte de suferinţe, aveţi parte şi de mângîiere”, este menţionat acolo.
Există lucruri pe care crizele le aduc, şi lucruri pe care crizele le produc în viaţa noastră, şi dacă privim mai atent la ele, înţelegem intervenţia directă a lui Dumnezeu, şi devenim mulţumitori şi recunoscători.

- Ce ne aduc crizele?!
- Mai întai ele ne oferă O PERCEPŢIE CORECTĂ DESPRE NOI INŞINE, spulberându-ne iluzia şi pretenţia că noi suntem stăpâni pe situaţii şi pe circumstanţe. De multe ori avem impresia falsă că noi controlam realităţile, uitând că Dumnezeu este Cel care dispune. Nu-i omul deasupra vremurilor, iar mersul lucrurilor nu depinde de iscusinţa şi de înţelepciunea sa. Oricâte artificii ar face omul, Dumnezeu este acela care controlează mersul fiecărui lucru.
Auzim pe atâţia ignoranţi spunând că totul este ‘să gândeşti pozitiv’, s-o iei ‘logic’, să nu te laşi bătut sau intimidat de situaţii, etc, numai că aparte de Dumnezeu, toate aceste măsuri sunt inutile. Pentru a experimenta lucruri deosebite şi folositoare în viaţa noastră, este necesar să admitem că nu noi suntem stăpâni pe situaţii, şi că Dumnezeu hotarăşte fiecare amănunt.

Crizele ne aduc FRÂNGEREA de care avem atâta nevoie, eliminând mândria din viaţa noastră şi înlăturând astfel una din marile piedici în calea îndurărilor lui Dumnezeu.
Noi ne împotrivim voii lui Dumnezeu şi nu-I dăm liber să acţioneze cum doreşte El. Suntem mai mereu tentaţi atât să ţinem la părerile noastre, cât şi să ne automulţumim de starea în care ne aflăm.
Cine n-a spus niciodată serios “Doamne, nu cum vreau eu ci cum vrei Tu!”, acela are nevoie de zdrobire, iar crizele nu vor întârzia să apară…! Cei pe care crizele îi frâng, pe aceia nu-i înfrâng!

- Ce produc crizele?!
- În primul rând CUNOAŞTEREA ADEVARATĂ ŞI APROPIEREA DE DUMNEZEU.
Noi credem că-L cunoaştem bine pe Dumnezeu, dar nu ne dăm seama cât suntem de superficiali. Crizele ne fac să-L cunoaştem adecvat, în mod real, asa cum este El, făcându-se posibilă şi revelarea lui Dumnezeu în toată splendoarea Sa. Astfel, în crize ajungem să-I cunoaştem înţelepciunea, puterea, bunătatea, credincioşia, etc. şi depindem tot mai mult de El. Noi obişnuim a nu nădăjdui în Domnul, câtă vreme ne bizuim pe alte lucruri. Atunci intervin crizele, care elimină orice suport din viaţa noastră, şi care ne-ndreaptă numai spre El … Poti avea de toate, din belsug, dar când de exemplu un doctor te anunţă că numai Dumnezeu te mai poate vindeca şi-ţi lungii viaţa, toate resursele şi relaţiile tale nu mai au nici o valoare, nu-i asa?!
Apoi, datorita crizelor, ÎINCEPEM SĂ NE SUPUNEM VOII LUI DUMNEZEU.
Teoretic, noi ne rugăm “Doamne facă-se voia Ta”, şi mulţi credincioşi spun cu uşurinţă aceasta, ca pe o lozincă, mai ales când toate lucrurile le merg bine… De regulă însă noi nu ne schimbăm în bine şi nu facem voia lui Dumnezeu pentru că ni se oferă îndemnuri şi învăţăminte…, ci când ne aflăm în impas – atunci îi deschidem lui Dumnezeu şi alte ‘uşi’, permiţându-I să acţioneze, să lucreze schimbări în viaţa noastră..

FIECARE DIN NOI A FOST CREAT CU UN POTENŢIAL DEOSEBIT. Toţi putem să ajungem să avem realizări incredibile, cu Dumnezeul nostru care este atotînţelept, atotputernic şi atotiubitor…!
Dumnezeu trimite crizele în viaţa noastră pentru a ne scoate din rutină, pentru a ne smulge dintr-o existenţă ‘ruginita’, pentru a rupe monotonia. Crizele ne dau peste cap trăirea fadă şi insipidă pe care am avea-o fără probleme şi fără greutăţi…! Astfel, sunt scoase la iveală capacităţile pe care le-a pus Dumnezeu în noi, şi posibilităţile mari pe care le avem de-a realiza lucrări deosebite, valoroase atât pentru viaţa aceasta cât şi pentru veşnicie.
Crizele mai au şi alt rezultat pozitiv: ii permit lui Dumnezeu să se glorifice şi prin viaţa noastră - Dumnezeul nostru este Dumnezeul izbăvirilor!

Nu irosi crizele vieţii tale! Permite-I lui Dumnezeu să lucreze, să te schimbe, să te transforme şi să te facă folositor!
Unii credincioşi sunt înfranţi de crize, pentru că nu răspund niciodată pozitiv lui Dumnezeu şi nu se lasă modelaţi. “Ce să vă mai fac?!”, găsim scris la Isaia, Amos, Hagai, etc. “V-am lovit cu rugină în grâu şi cu tăciune, şi cu grindină; am lovit tot lucrul mânilor voastre”, v-am trimes cutare si cutare criza, “şi cu toate acestea…, tot nu v-aţi întors la Mine, zice Domnul.”
Cei înţelepţi însă, în astfel de ocazii îşi cercetează viaţa şi se întreabă serios: ”Doamne, ce lecţie trebuie să învăţ şi cum s-o aplic?” Aceştia îl lasă pe Dumnezeu să le schimbe cursul vieţii, şi se pun la dispoziţia Lui. Dumnezeu foloseşte ocazia spre a-i binecuvânta, şi spre a Se revela în toată mareţia Sa…!

Corneliu

Duhul Sfant are diferite denumirii, funcție de ‘atributii’. El este de exemplu denumit Duhul lui Dumnezeu, dar întâlnim si expresia Duhul Fiului lui Dumnezeu.
Aceasta scoate în evidență faptul ca Duhul Sfant se relaționează la persoana Fiului la fel ca la cea a Tatălui.
În Galateni 4:4-5, Cuvântul spune așa:
“… Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, ca să căpătăm înfierea. Și pentru că sunteți fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: „Ava” adică: „Tată!”
Lucrarea Domnului Isus Hristos este deci temelia pe baza căreia noi căpătăm infierea, prin agenția Duhului Sfînt.

Este o diferență între a fi “COPIL al lui Dumnezeu” și “FIU al lui Dumnezeu”! Termenul “copil” arată descendența noastră, iar cuvântul “fiu” pune accentul pe privilegiile de care ne bucurăm, ca făcând parte din familia lui Dumnezeu.
Tu cunoști vreunua din acele privilegii?

În primul rînd, Duhul Sfânt întreține în noi conștiința că suntem copiii Tatălui ceresc:
“Însuși Duhul adeverește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Și, dacă suntem copii, suntem și moștenitori: moștenitori ai lui Dumnezeu, și împreunã moștenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim și proslăviți împreună cu El.” (Rom. 8:16-17)
Avem deci și privilegiul de-a moșteni împreună cu Hristos! Toată moștenirea Tatălui este a Fiului, iar noi suntem părtași la ea. Poate cineva sonda sau descrie mostenirea pe care o are Dumnezeu?!

Domnul Isus este Fiu al Tatalui, dar și noi suntem fii ai lui Dumnezeu… Domnul Isus este iubit de Tatăl, dar și despre noi se afirmă același lucru:
“Astfel, deci, ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și preaiubiți, îmbrăcați-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare.” (Coloseni 3:12)

Ca fii, avem apoi privilegiul de “a suferi împreună cu El”. Mai precis, dovada că suntem fii este faptul că Dumnezeu lucrează în viața noastră, și ne disciplinează…, numai că:
“suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi.” (Rom. 8:18)
După ce Domnul Isus a fost declarat ca Fiu al lui Dumnezeu, citim astfel la Luca 4:1-2:
“Isus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan, și a fost dus de Duhul în pustie,
unde a fost ispitit de diavolul timp de patruzeci de zile. N-a mâncat nimic în zilele acelea; și, după ce au trecut acele zile, a flămânzit.”
Pentru că Domnul Isus a fost declarat drept Fiu preaiubit, a avut privilegiul de-a fi “dus de Duhul în pustie”, și disciplinat timp de 40 de zile.
Duhul Sfânt este Duhul înfierii, si ne are în vedere și pe noi, pentru cioplirea și fățuirea noastră!

La Romans 8:22-23 Pavel atinge și problema disciplinării:
“Dar știm că până în ziua de azi, toată firea suspină și sufere durerile nașterii.
Și nu numai ea, dar și noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, și așteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. ”
- “Așteptăm înfierea”, sau suntem deja înfiați?! - Și una, și alta!
Înfierea este actul prin care Duhul Sfânt ne-a declarat că suntem ai Domnului, dar este in același timp și un proces care se va termina prin ducerea noastră la desăvârșire, când Dumnezeu ne va răscumpăra și trupul. Atunci se va încheia disciplinarea noastră, se va finaliza înfierea!
Duhul Sfant nu numai ne ‘cizelează’, dar ne și îndrumă, ne sprijinește…,
“ne ajută în slăbiciunea noastră, căci nu știm cum trebuie să ne rugăm…” (Rom. 8:26)
Noi avem slăbiciuni…, si am vrea să scăpăm repede de disciplină, precum copiii care n-ar prea vrea să mearga la școlală…, dar acest proces ne duce la majorat, ne maturizează, pentru a putea intra in posesia moștenirii Tatălui (v. Galateni, cap. 3și 4).

Corneliu