BERonline Blogs

În Ps. 115:12-13 citim:
“Domnul Şi-aduce aminte de noi: El va binecuvânta, va binecuvânta casa lui Israel, va binecuvânta casa lui Aaron, va binecuvânta pe cei ce se tem de Domnul, pe cei mici şi pe cei mari.”
Binecuvântarea copiilor este o practică necesară, bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu doreşte să binecuvânteze pe toţi oamenii.. După ce l-a creat pe om, parte bărbătească şi parte femeiască, le-a spus: “Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l…”
Este o binecuvântare să ai familie, să ai copii… Tuturor credincioşilor din vechime care au întreţinut o relaţie apropiată cu El, Dumnezeu le-a declarat solemn că-i binecuvântează.
Lui Avraam, Domnul i-a grăit astfel:
„Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta … şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine (în sămânţa ta).” (Gen. 12:1-3)
Toată relaţia lui Avraam cu Dumnezeu este centrată pe binecuvântarea pe care Domnul i-o promite.

Când a fost format un popor care să fie al Lui, Dumnezeu a spus următoarele lucruri cu privire la cei ce-I aparţineau (Numeri 6:23-27), adresându-se lui Moise:
„Vorbeşte lui Aaron şi fiilor lui, şi spune-le: Aşa să binecuvântaţi pe copiii lui Israel, şi să le ziceţi:
Domnul să te binecuvinteze, şi să te păzească!
Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine, şi să Se îndure de tine!
Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea!
Astfel să pună Numele Meu peste copiii lui Israel, şi Eu îi voi binecuvânta.”

Pornind de la acest text, să evidenţiem câteva adevăruri legate de binecuvântare: cerinţa Cuvântului de-a binecuvânta pe copii, conţinutul binecuvântării, condiţia binecuvântării, certitudinea binecuvântării.

CERINŢA BINECUVÂNTĂRII copiilor noştri.
Domnul a zis: “Aşa să binecuvântaţi pe copiii lui Israel, şi să le ziceţi: Domnul să te binecuvinteze…”.
Este deci o cerinţă directă, clară şi indiscriminatorie. Dumnezeu nu-i are în vedere doar pe unii copii. De fapt Dumnezeu ar vrea să-i binecuvinteze pe toţi oamenii, “pe cei mici şi pe cei mari” (Ps. 115: 13)
Bine, bine, veţi spune, dar aici este vorba despre “casa lui Israel”, de “poporul ales”…
În N.T., apostolul Pavel clarifică astfel de lucruri şi explică la Rom. 9 că “nu toţi cei ce se coboară din Israel, sunt Israel” ci mai degrabă cei ce cred în Dumnezeul cel adevărat sunt „copiii făgăduinţei”, cei ce şi-au pus nădejdea în Domnul Isus Hristos.
Tot Pavel mai aminteşte şi de faptul că:
“Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu; şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară, în carne, ci Iudeu este acela care este Iudeu înăuntru; şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh, nu în slovă…” (Rom. 2:28-29) Iudeul adevărat este cel care a fost atins in inimă de Cuvântul lui Dumnezeu.
“Aşa să binecuvântaţi pe copiii lui Israel…”, se referă la cei care au credinţă, ca şi Avraam.

Observăm că binecuvântarea nu este oferită în masă, la grămadă:
„…să le ziceţi: Domnul să TE binecuvânteze…”. Dumnezeu binecuvintează în mod individual, pe fiecare în parte.
Prin această cerinţă, Dumnezeu vrea ca fiecare copil, fiecare tânăr, fiecare bărbat sau femeie să fie binecuvântaţi. El îndeamnă pe cei credincioşi să rostească tot timpul binecuvântări: „…binecuvântaţi, căci la aceasta aţi fost chemaţi: să moşteniţi binecuvântarea.”

CONŢINUTUL BINECUVÂNTĂRII
În pasajul din Numeri 6:23-27, binecuvântarea începe cu „Domnul să te binecuvinteze, şi să te păzească!”.
DOMNUL este cel care binecuvintează, nu noi, cei care facem slujba binecuvântării. Noi doar o rostim…
„Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine, şi să Se îndure de tine!”
„Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea!”
Toate aceste 3 versete încep cu Domnul, adică cu Iahve, Dumnezeul trinitar, şi alcătuiesc împreună o binecuvântare desăvârsită, atotcuprinzătoare, din care nu lipseşte nimic.
La Efes. 1:3-7 citim că: ”Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti … după bogăţiile harului Său”.

Tatăl este cel care a planificat existenţa noastră şi ne-a creat ca fiinţe inteligente, spre-a ne bucura de toată creaţia Sa. Noi suntem binecuvântaţi şi că existăm dar şi că conştientizăm acest lucru.
Dumnezeu ne-a binecuvântat prin Fiul pregătindu-ne mijlocul prin care să fim răscumpăraţi din lumea căzută în care am apărut, şi ne-a trimes Duhul Său cel Sfânt ca să ne regenereze, făcându-ne astfel potriviţi pentru lumea minunată pe care o va aduce curând în fiinţă.

„Domnul să te binecuvânteze, şi să te păzească!” (Num. 6:24)
După ce ne-a adus în existenţă, Dumnezeu se oferă să ne ocrotească şi vrea să păzească şi pe copiii noştri, fapt pentru care ne cere să-i binecuvântăm. Prin câte primejdii ne trec copiii…, este o adevărată minune că ei ajung totuşi la maturitate, nu-i aşa?! Dumnezeu îi păzeşte nu numai de pericolele fizice la care sunt expuşi, dar mai ales de păcatul care poate să-i ducă la pierzare veşnică. Dumnezeu îi păzeşte aducându-i la cunoştinţa Domnului Isus Hristos, şi-i păstrează în această mântuire până la capăt.
De exemplu în Ps. 91, vedem cum Dumnezeu păzeşte pe cei ce se-ncred în El, atât de laţ cât şi de săgeată, ciumă, groază sau altceva.
În Ps. 121 se declară că Domnul este păzitorul nostru, fapt pentru care nu-i posibil a fi atinşi de vreun rău permanent.
Ps. 20:1 zice aşa: “Să te asculte Domnul în ziua necazului, să te ocrotească Numele Dumnezeului lui Iacov”,
iar la 1 Petru 1:5 citim: “Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu…”,
aşa că…
suntem conştienţi că-n momentul în care Dumnezeu începe să binecuvinteze pe copiii noştri nu numai cu existenţa ci şi cu mântuirea în Domnul Isus Hristos, El se angajează să-i ocrotească până la capăt.

“Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine, şi să Se îndure de tine!” (Num. 6:25), este următoarea binecuvântare. Dumnezeu ne dă lumina Lui pentru a distinge lucrurile şi realităţile aşa cum le vede şi El, să fim conştienţi de adevăratele valori.
Platon îi compătimeşte pe oameni pentru că bâjbâie într-o existenţă a umbrelor. Mulţi oameni trec prin lumea aceasta şi n-ajung niciodată să cunoască adevărata lumină, adevărata realitate care este în Hristos Isus.
Pe noi, Dumnezeu ne-a privilegiat – Îşi înalţă Faţa peste noi, ne luminează, şi ne face parte de ÎNDURAREA Lui. Această îndurare înseamnă milă, graţie, favor nemeritat.
Când rostim această binecuvântare, spunem de fapt că noi vrem ca fiii şi fiicele noastre să primească de la Dumnezeu binecuvântarea pe care nici ei şi nici noi nu o merităm! Îndurarea aceasta are doua aspecte:
a) aspectul negativ: Dumnezeu nu ne dă ceea ce merităm, nu ne dă pierzarea veşnică;
b) aspectul pozitiv: Dumnezeu ne dă ceea ce nu merităm, ne dă mântuirea, adică viaţa veşnică.
La cruce, Dumnezeu S-a îndurat de noi, şi noi cerem îndurare şi pentru copiii noştri. Toţi oamenii au nevoie de-ndurare dar nu toţi o cer, nu toţi o doresc.., iar Dumnezeu ne-ndeamnă să cerem îndurare şi pentru copii. Nu-i meritul nostru în experimentarea binecuvântării lui Dumnezeu!
Conştiinţa îndurării lui Dumnezeu constituie marea deosebire dintre credincioşii adevăraţi faţă de cei falşi. În toate religiile false ni se relatează că omul, prin meritul său, poate să câştige favorul lui Dumnezeu. Din Scripturi aflăm că favorul este dat de Dumnezeu, pe nemeritate, celor ce Il cer. De aceea, Dumnezeu ne învaţă să cerem îndurarea Sa şi pentru copiii noştri!

“Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea!” (Num. 6:26)
Din nou Faţa Lui, bunăvoinţa Lui, apropierea (prietenia) Lui, este cauza binecuvântărilor noastre. Faţa Lui peste noi nu este doar o luminare pasageră, temporară, ci ca o realizare permanentă, iar, ca urmare a acestei binefaceri, ajungem să avem PACEA (articulat hotărât, nu doar pace!). Pacea reprezintă binecuvântarea mântuirii şi a tuturor implicaţiilor ei. Lucrul de care avem toţi nevoie în mod real este pacea lui Dumnezeu, care include de fapt şi pacea cu Dumnezeu.
Prin păcat, noi am ajuns în vrăşmăşie cu Dumnezeu, în conflict cu Singurul care ne poate ferici pentru veşnicie. Întregul Israel este avertizat în acest sens:
“Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea, împotriva Celui ce te putea ajuta.” (Hosea 13:9)
Oameni din toate timpurile au pierit pentru că nu s-au împăcat cu Dumnezeu, necunoscând astfel pacea Lui. Domnul promite pacea, şi o dă celor care acceptă îndurarea Sa.
Copiii noştri se nasc c-o natură păcătoasă în virtutea căreia ajung în conflict cu Dumnezeu, în vrăşmăşie cu însuşi Creatorul lor. Prin binecuvântare, noi cerem lui Dumnezeu să înlăture această stare de beligeranţă şi să le ofere pacea. Mai precis, cerem ca şi descendenţii noştri să-L cunoască personal pe Domnul Isus Hristos.
În N.T. ni se spune că “El este pacea noastră” (ex. Efes. 2:14).
Când zicem “Domnul să-ţi dea pacea!”, am putea parafraza în felul acesta: Domnul (Iahve) să-ţi dea pe Isus, mântuitorul.
În Rom. 5:1 ni se spune: “Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.”

În binecuvântare cerem, precum aţi observat, ocrotire, îndurare şi pace.
Nu cerem de exemplu şi sănătate, deoarece pe de o parte este inclusă în acele trei, iar pe de alta, “prin rănile Lui suntem tămăduiţi”!
Nu cerem nici bogăţie! Cine-i mântuit este bogat cu adevărat, chiar dacă aici nu are de-a face cu abundenţă de valori materiale trecătoare…
Nu cerem succes! Cine-i în Hristos are “totul deplin” şi-n viaţa de acum, şi-n cea viitoare, veşnică.
Psalmul 49 descrie pe unii oameni sănătoşi, bogaţi şi faimoşi (până şi ţările sunt numite cu numele lor…), dar care in realitate sunt ca nişte dobitoace care merg la tăiere. - De ce?! - Pentru că nu-L cunosc pe Domnul Isus Hristos şi n-au pace cu Dumnezeu.

CONDIŢIA BINECUVÂNTĂRII
„Astfel să pună Numele Meu peste copiii lui Israel, şi Eu îi voi binecuvânta.” (Num. 6:27)
Ce înseamnă a pune numele Domnului peste copii?! - Nu înseamnă rostirea unor formule magice, aşa cum îşi închipuie unii care îndeplinesc tot felul de ritualuri, fără a lua măcar seama la ele…! În primul rând înseamnă a le face cunoscut şi lor pe Dumnezeu. Numele Domnului reprezintă tot ceea ce este Dumnezeu în relaţie cu noi, iar pentru a ne bucura de binecuvântarea Lui trebuie ca mai întâi să-L cunoaştem pe El, izvorul binecuvântărilor.
De mici trebuie să-i învăţăm pe copii că Dumnezeu a creat toate lucrurile, mai ales că-n ei există de la început întrebarea: Cine m-a creat?! Trebuie să le explicăm că-n afara miilor de zeităţi moarte există „un Dumnezeu viu şi adevărat”, un Creator care se revelează celor dornici de a-L cunoaşte. El nu numai că ne-a adus în fiinţă dar este şi Cel ce ne oferă mântuirea de care toţi avem nevoie.
Domnul Isus, în rugăciune, se referă la Numele lui Dumnezeu:
„Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat…” (Ioan 17:6)
„Eu le-am fãcut cunoscut Numele Tãu, şi li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu, să fie în ei, şi Eu să fiu în ei.” (Ioan 17:26)
Copiii noştri, ajungând să-L cunoscă pe Dumnezeu într-un mod personal, sunt binecuvântaţi.
Dacă sunt părinţi care nu le vorbesc copiilor din Cuvântul lui Dumnezeu, nu-i duc la biserică/adunare, îi lasă în tovărăşii rele, etc. aceia nu pun Numele Domnului peste cei mici.

În Deut. 6:4-7, Dumnezeu atenţionează:
„Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn.
Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta. Şi poruncile acestea pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi, şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula.”
Când să le facem deci cunoscut copiilor pe Dumnezeu?! - Cu orice ocazie…
Domnul să ne ajute ca să punem mereu Numele Lui peste copii, făcându-L cunoscut lor!
De fapt, binecuvântarea Noului Legământ cuprinde această mare promisiune: „Mă vor cunoaşte”, iar cunoaşterea Lui implică mântuirea, pentru eternitate.

A pune Numele Domnului peste copiii noştri înseamnă şi a-i pune sub autoritatea Lui. Noi, ca şi părinţi, trebuie să acceptăm mai întâi autoritatea Domnului peste noi, şi-apoi şi peste copiii noştri. Dumnezeu ne-a dat Cuvântul Său, pentru a cunoaşte şi înfăptui voia Sa, urmărind căile Lui. În ce măsură ascultăm…?
În Efes. 6:4 citim:
„Şi voi, părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i, în mustrarea şi învăţătura Domnului”, adică sub autoritatea Cuvântului.
Trebuie de fapt să-i învăţăm pe copii că sunt responsabili înaintea lui Dumnezeu pentru fiecare lucru…
Văd copiii tăi că tu te temi de Domnul şi asculţi de Cuvântul Lui?!
Dumnezeu, referindu-Se la Avraam ca părinte, spune:
„Căci Avraam va ajunge, negreşit, un neam mare şi puternic, şi în el vor fi binecuvântate toate neamurile pământului. Căci Eu îl cunosc şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă de Avraam ce i-a făgăduit”… (Gen. 18:18-19)
Este responsabilitatea părinţilor de-a pune Numele Domnului peste copiii lor, de a-i învăţa să-i pună sub autoritatea lui Dumnezeu, de a-i învăţa să-L cinstească!

CERTITUDINEA BINECUVÂNTĂRII LUI DUMNEZEU
Dumnezeu spune:
„Astfel să pună Numele Meu peste copiii lui Israel, şi Eu îi voi binecuvânta.” (Num. 6:27)
Este o promisiune solemnă, ca şi Cel care o face - Dumnezeu este solemn în tot ceea ce promite.
Este o promisiune mare, cât Cel care o face - Dumnezeu este infinit de mare.
Este o promisiune sigură, ca şi Cel care o face - Dumnezeu este credincios.
Dumnezeul cel veşnic şi infinit, cel atotputernic şi atotînţelept, promite binecuvântarea copiilor noştri. Să facem aşadar ceea ce ni s-a spus prin Cuvântul Său: să rostim binecuvântarea peste copiii noştri şi să-i punem sub Numele Domnului!
Când Dumnezeu Îşi înalţă Faţa peste o persoană, aceasta este binecuvântată şi nimeni nu-i mai poate schimba sau lua binecuvântarea!
De exemplu, când a venit Balaam, vrăjitorul, ca să arunce blesteme asupra poporului lui Dumnezeu, acesta a trebuit să declare lui Balac, cel care-l chemase, că nu poate blestema pe cei pe care Dumnezeu i-a binecuvântat . (Num. 23)
Nu-i nici o forţă în lumea aceasta care să răpească binecuvântarea lui Dumnezeu!

Corneliu